În acest an, baptiștii din întreaga lume sărbătoresc 500 de ani de la apariția mișcării anabaptiste. Aceasta a luat naștere la scurt timp după începutul Reformei inițiate de Martin Luther și Ulrich Zwingli. Pe 21 ianuarie 1525, liderii anabaptismului au fondat o comunitate de credincioși în Zürich. Chiar dacă astăzi un astfel de act pare ceva obișnuit, la acea vreme a provocat tulburări majore în rândul bisericii și a statului.
Ulrich Zwingli predica idei reformatoare puternice, dar aplicarea lor practică întârzia să apară. O cauză a acestei întârzieri a fost faptul că Zwingli a fost bolnav câteva luni, în timpul epidemiei de ciumă din Zürich. În plus, autoritățile locale doreau să mențină unitatea bisericii pentru a evita conflictele sociale. Tensiunile deja existente au dus la organizarea unei dezbateri publice pe 29 ianuarie 1523, în fața a 600 de oameni. Zwingli și-a susținut reforma printr-o listă de 67 de teze, în timp ce adversarul său nu a reușit să apere poziția Bisericii Catolice. Drept urmare, autoritățile orașului au declarat victoria lui Zwingli și au permis continuarea Reformei sub protecția guvernului.
Nemulțumirile au persistat, iar o nouă dispută a avut loc la data de 26 octombrie 1523, de această dată pe tema slujbelor religioase și a icoanelor din biserici. Numărul participanților a crescut, ajungând la 900 de persoane. După dezbatere, autoritățile au decis că statuile vor rămâne, iar slujba catolică va fi păstrată. Acest lucru i-a dezamăgit pe reformatorii radicali, care doreau schimbări mai rapide și mai profunde.
În căutarea unor susținători, radicalii Konrad Grebel și Felix Mantz au luat legătura cu teologi germani care respingeau botezul copiilor. În octombrie 1523, s-au întâlnit cu Thomas Müntzer, un fost susținător al lui Luther, devenit liderul revoltei țărănești din Germania. Tot atunci, fostul profesor Andreas Karlstadt, cunoscut pentru viziunile sale extreme, a vizitat Zürich, însă a evitat să discute direct cu Zwingli.
Între reformatorii radicali au existat însă diferențe de opinie. Grebel și Mantz au încercat să-l convingă pe Müntzer să renunțe la violență, dar nu au avut succes. Între timp, Zwingli a încercat să combată pozițiile radicale prin scrieri și dezbateri. În 1524, guvernul a permis înlăturarea statuilor din biserici, dar radicalii au dorit mai mult: o „biserică liberă”, separată de Zwingli și de autorități, pe care le considerau parte a „lumii”.
În ianuarie 1525, Konrad Grebel a refuzat să-și boteze copilul nou-născut, gest ce simboliza ruperea definitivă de biserica oficială. La 17 ianuarie, autoritățile au organizat o dezbatere finală între Zwingli și liderii radicali, dar aceasta nu a dat rezultate. Pe 21 ianuarie, Grebel și Mantz au convocat o întâlnire la casa lui Mantz, în Zürich. În ciuda interdicției guvernului, cei prezenți au văzut persecuția ca parte a credinței autentice. Fostul preot Georg Blaurock i-a cerut lui Grebel să-l boteze din nou, iar acesta a efectuat primul botez al credinței. Astfel, mișcarea anabaptistă a devenit oficială.
A doua zi, noii adepți s-au reunit într-un sat din apropiere, unde 35 de persoane și-au mărturisit credința și au fost botezate. Mișcarea s-a extins rapid, iar noi comunități anabaptiste au apărut în estul Elveției, uneori însoțite de excese mistice.
Pe 30 ianuarie 1525, autoritățile din Zürich au reacționat. Blaurock și Mantz, alături de 25 de persoane recent botezate, au fost arestați. Grebel a reușit să scape, dar a fost prins mai târziu și condamnat la închisoare pe viață. El a evadat, dar a murit de ciumă în august 1526.
Mantz a refuzat să renunțe la convingerile sale și a fost executat prin înecare în râul Limmat, pe 5 ianuarie 1527. În ciuda persecuțiilor, mișcarea anabaptistă a supraviețuit, devenind clandestină. Multe familii anabaptiste au fugit în orașe mai tolerante, precum Strasbourg, unde au putut să își practice credința în siguranță.