Știința atunci și acum
Mulți dintre primii oameni de știință, precum Nicolaus Copernic, Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton, erau ei înșiși creștini sau au fost puternic influențați de o viziune creștină asupra lumii. Iar aceasta a fost cea care i-a motivat să studieze lumea și să descopere legile ei. Pentru că ei credeau într-un Dumnezeu care era sursa înțelepciunii, știau că lumea însăși era guvernată într-un mod înțelept și rațional. De aici izvora speranța că pot înțelege ordinea lumii. Situație care este în contrast cu ceea ce se întâmpla în religiile politeiste. Dacă are exista mai mulți zei care se luptă între ei, atunci și lumea ar fi semi-haotică, fapt ce pare lipsit de speranță în găsirea unei ordini concrete.
Primii oameni de știință știau, de asemenea, că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu ( Geneza 1:26–27 ). Așadar, exista speranța că mintea umană ar putea fi în mod fundamental în acord cu mintea lui Dumnezeu. Chiar dacă mințile noastre sunt limitate, exista speranța că, prin ajutorul lui Dumnezeu, am putea începe să înțelegem unele dintre căile Sale în guvernarea lumii.
În schimb, în zilele noastre, mulți oameni înțeleg știința ca pe o disciplină în total dezacord cu Dumnezeu. Legile științifice sunt considerate a fi un mecanism impersonal. Astfel, mai degrabă decât rezultatele experimentelor științifice, această presupunere despre o origine impersonală este sursa scepticismului religios. Cu alte cuvinte, atunci când unii oameni lucrează în domeniul științei, ei aduc de la început o ipoteză despre o origine impersonală. Regulă care se aplică în orice fel de știință pe care o studiază. Chiar și creștinii care se angajează în acest domeniu pot absorbi în mod inconștient presupunerea. Este inevitabil că dacă iau în considerare această presupunere în mod consecvent, nu vor permite excepții, ci vor nega posibilitatea miracolelor.
Ipoteza conceptului de impersonalizare ne ajută să explicăm multitudinea de divergențe cu privire la evoluție și zilele creației. Abordarea standard a evoluției spune că noile plante și animale apar doar prin procesre progresive, neghidate, care își au originea la prima celulă, sau chiar înainte de aceasta (așa-numita „evoluție chimică”). Cadrul presupunerilor include asumpția că Dumnezeu nu a creat într-un mod brusc și miraculos nicio specie nouă sau vreo familie de viețuitoare. Oamenii susțin această idee chiar și atunci când ajung la subiectul originii umanității. Înainte să se uite vreodată la informațiile genetice sau la oasele fosile de la maimuțe, cercetătorii presupun că omenirea trebuie să-și fi avut originea în schimbarea graduală a tipurilor anterioare de creaturi. Iar cel mai probabil, predecesorii principali sunt maimuțele.
Originea Universului
Când ne uităm la teoriile științifice despre originea universului, observăm în anumite ipoteze influențe similare cu cele discutate înainte. Abordarea principală presupune din start că nu există miracole, nici discontinuități în funcționarea normală a principiilor fizice.
Reconstituirea istoriei universului se bazează pe ipoteza că trecutul operează în conformitate cu același sistem de legi fizice pe care oamenii de știință le pot testa astăzi în laborator. Este doar o presupunere. Nimeni nu o dovedește, pentru că nu ne putem transporta literalmente în trecut cu o mașină a timpului. Totuși, din ce știm, putem bănui că este posibil ca Dumnezeu să fi guvernat universul diferit în trecut. Dumnezeu este un Dumnezeu personal, nu un set de reguli mecanice.
Rolul cheie al presupunerii devine evident dacă luăm în considerare pe scurt una dintre teoriile pe care creștinii le-au sugerat, pentru a arăta posibilitatea armoniei dintre Biblie și starea actuală a universului. Există o serie de astfel de teorii și câteva dintre ele ar putea fi luate în considerare. Una dintre teoriile speciale, numită teoria „creației mature”, observă că Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva ca fiind maturi (Geneza 2:7, 21–22). Niciunul dintre ei nu a fost copil. Dar dacă Dumnezeu i-a creat maturi, nu este posibil ca El să fi creat întregul univers matur? Să presupunem că Adam avea aproximativ 24 de ani. Deci universul ar fi putut fi, la rândul său, vechi de 14 miliarde de ani, la sfârșitul perioadei de șase zile în care Dumnezeu l-a creat și l-a adus la maturitate.
Nu toată lumea este de acord cu această teorie. Pentru unii, pare a fi un truc. Dar ilustrează faptul că oamenii de știință nu știu de fapt cu certitudine cât de vechi este universul. Ei nu pot să-i spună lui Dumnezeu: „Nu poți să faci așa sau așa.” Dumnezeu este Dumnezeu.
Sursa: Desiring God