Întâlnim una dintre cele mai dificile afirmații ale lui Isus în Matei 5:48: „Fiţi deci desăvârşiţi, aşa cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit!”. Și El dă această poruncă dificilă imediat după ce ne-a poruncit să iubim pe vrăjmașii noștri (Matei 5:43). Dacă ne gândim la sfințenie ca la o săritură în înălțime, este ca și cum Isus a fixat ștacheta la șase metri — mai mult decât dublul înălțimii pe care orice om a depășit-o până acum — și apoi a ridicat-o până la cer.
După ani buni de credință, trebuie să recunosc cu sinceritate că nu sunt perfect. De fapt, cu cât am îmbătrânit, cu atât am devenit mai conștient de cât de mult sunt „asaltat de slăbiciune” (Evrei 5:2), ceea ce pare să fie și autoevaluarea celor mai maturi creștini pe care i-am cunoscut. Nu am întâlnit niciodată un creștin perfect. Și nici tu nu cred că l-ai întâlnit.
Așadar, având în vedere ștacheta aparent imposibilă pe care Isus ne-o impune și faptul că niciun sfânt failibil, din Scriptură sau din afara ei, nu a reușit să o depășească, cum trebuie să privim porunca Sa care ne cere să „fim desăvârșiți”? Ce așteaptă El de la noi?
Nu se așteaptă de la noi perfecțiune fără de păcat
În rugăciunea pe care ne-a învățat să o rostim, avem o imagine importantă a așteptărilor lui Isus de la noi: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc!”(Matei 6:12). Știm la ce fel de „greșeli” se gândește Isus pentru că versiunea lui Luca a rugăciunii spune: „Și ne iartă nouă păcatele noastre, pentru că și noi iertăm oricui ne este dator!” (Luca 11:4). În mod clar, Isus nu se așteaptă ca urmașii Săi să fie perfecți și fără păcat, dacă ne instruiește să ne mărturisim în mod regulat păcatele.
De asemenea, vedem de-a lungul epistolelor cum apostolii, unii dintre cei mai plini de râvnă pentru Isus din istorie, au înțeles așteptările Lui. Iacov ne spune că „toți greșim în multe feluri” (Iacov 3:2). Ioan spune că „Dacă însă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, avem părtășie unii cu alții, iar sângele lui Isus, Fiul Său, ne curățește de orice păcat. Dacă zicem că nu avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi.” (1 Ioan 1:7-8). Atunci când vorbește despre perfecțiunea pe care o vom experimenta la înviere, Pavel spune despre el însuși: „Nu că am și primit deja aceasta sau că am și fost făcut deja desăvârșit, dar urmăresc să apuc premiul pentru care și eu am fost apucat de Cristos Isus.” (Filipeni 3:12).
Noul Testament nu predă și nici nu oferă modele de perfecțiune fără păcat ale sfinților răscumpărați. Pentru oameni ca mine, aceasta este o veste bună, pentru că știu că nu am nicio speranță de a trece de limita înaltă a sfințeniei lui Isus. Dar dacă ne oprim aici, tot nu am răspuns la întrebarea referitoare la porunca lui Isus ca noi „să fim desăvârșiți”. Ne lasă Dumnezeu să scăpăm pentru că nu putem trece de această limită? În niciun caz. Și aici lucrurile devin cu adevărat bune.
Perfecțiunea fără păcat este necesară
Deși este adevărat că Noul Testament nu ne învață că creștinii vor atinge perfecțiunea fără de păcat în acest veac, ne învață că Dumnezeu ne cere perfecțiune — să „fim desăvârșiți, precum Tatăl nostru ceresc este desăvârșit”. Așadar, avem o problemă: Dumnezeu cere o perfecțiune morală imposibil de atins pentru noi. Aceasta este o mare problemă. Iar rezolvarea acestei probleme o găsim chiar în Biblie.
Scriptura se referă adesea la perfecțiunea morală a lui Dumnezeu ca la neprihănirea Sa. Iar întrebarea centrală pe care o abordează este cum poate Dumnezeu, în neprihănirea Sa perfectă (perfecțiunea fără păcat), să se împace cu oamenii nedrepți (păcătoși) fără să devină El însuși nedrept. Biblia arată că soluția lui Dumnezeu la această problemă este ceea ce Isus și toți urmașii Săi credincioși de după El au numit „vestea bună”, rezumată aici în faimoasele cuvinte ale lui Pavel.
„Fiindcă toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu, dar sunt îndreptățiți fără plată, prin harul Lui, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Dumnezeu L-a înfățișat ca jertfă de ispășire, prin credința în sângele Lui, ca dovadă a dreptății Sale, căci Dumnezeu, în îngăduința Sa, trecuse cu vederea păcatele comise în trecut, pentru ca, în vremea de acum, să-Și dovedească dreptatea, în așa fel încât El să fie drept și să-l îndreptățească totodată pe cel ce are credință în Isus.” (Romani 3:23-26)
În moartea ispășitoare a lui Hristos, Dumnezeu Însuși a ridicat ștacheta sfințeniei pentru noi, satisfăcând dreptatea pe care a cerut-o pentru păcat — „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Iar prin învierea triumfătoare a lui Hristos, Dumnezeu poate acorda pe bună dreptate celor care au credință în Isus răsplata celor drepți — „darul fără plată al … vieții veșnice în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). În altă parte, Pavel surprinde într-o singură propoziție modul în care Dumnezeu este capabil să justifice păcătoșii nedrepți, așa cum suntem noi toți, și să-și mențină dreptatea Sa lipsită de imperfecțiune:
„El, pentru noi, L-a făcut păcat pe Cel Ce n-a cunoscut păcatul, pentru ca, în El, să devenim dreptatea lui Dumnezeu”. (2 Corinteni 5:21)
Să sporim tot mai mult
Aceasta este o veste foarte, foarte bună pentru păcătoși. Este cea mai mare poveste spusă vreodată în istoria lumii. Cu toate acestea, implicațiile pentru noi, creștinii, pot fi încă înțelese greșit. Pentru că se pare că, atunci când vine vorba de căutarea perfecțiunii, suntem scutiți. Isus a plătit totul; Isus a realizat totul. Avem neprihănirea lui Hristos; ce am putea spera să adăugăm la aceasta? De fapt, toate păcatele noastre înalță și mai mult harul uimitor al lui Dumnezeu! Nu sunt toate eforturile noastre de a ucide păcatul și de a ne strădui să fim sfinți doar o neprihănire bazată pe fapte — o încercare de a ne ispăși păcatul prin actele noastre de ascultare? Răspunsul lui Pavel la această întrebare este „în niciun caz!” (Romani 6:15). Mai degrabă:
„Așadar, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, ca să nu mai ascultați de poftele lui. Să nu mai dați păcatului părțile trupului vostru, ca pe niște unelte ale nedreptății, ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca unii care ați fost aduși la viață dintre cei morți, și dați lui Dumnezeu părțile trupului vostru, ca pe niște unelte ale dreptății. Căci păcatul nu va mai domni asupra voastră, deoarece voi nu sunteți sub Lege, ci sub har.” (Romani 6:12-14)
Este minunat adevărul care spune că Dumnezeu nu ne cere să atingem perfecțiunea fără păcat pentru a fi salvați de judecata Sa împotriva păcatului. Dar ne cere ascultarea pe care Pavel o descrie mai sus. Această ascultare nu este neprihănirea faptelor. Ascultarea este ceea ce reflectă credința autentică pe măsură ce o trăim. Acesta este motivul pentru care Iacov spune: „Credința fără fapte [de ascultare] este moartă” (Iacov 2:26). Și de ce Isus spune: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).
Deoarece Fiul lui Dumnezeu „a iubit dreptatea și a urât fărădelegea” (Evrei 1:9), cei care își pun cu adevărat credința în El vor căuta din ce în ce mai mult să trăiască în acord cu ceea ce Isus iubește și urăște, știind că nu vor atinge niciodată — sau nu li se va cere să atingă — neprihănirea perfectă în acest veac. Aceasta face parte din ceea ce înseamnă a fi făcut după chipul Fiului lui Dumnezeu (Romani 8:29). Și acesta este motivul pentru care există atât de multe moduri diferite în care Noul Testament îi îndeamnă pe creștini să „sporească” în căutarea asemănării cu Hristos (1 Tesaloniceni 4:1).
Ușor de mulțumit, greu de satisfăcut
Așadar, datorită lui Isus, Dumnezeu ne scutește de obligația de a ne ridica la un nivel înalt de sfințenie. Dar din moment ce El încă ne cere să „sporim tot mai mult” în ascultarea noastră, cum putem noi, creștinii, asaltați de slăbiciune și poticniți în atât de multe feluri, să știm dacă Dumnezeu este mulțumit sau nu de nivelul nostru actual de ascultare?
Nu există un răspuns universal. Dar ceva ce am citit cu ani în urmă de la C.S. Lewis m-a ajutat să îmi amintesc poziția generală a lui Dumnezeu față de copiii Săi:
[Dumnezeu] care, pe termen lung, va fi mulțumit cu nimic mai puțin decât perfecțiunea absolută, va fi încântat și de primul efort slab și poticnit pe care îl veți face mâine pentru a îndeplini cea mai simplă cerință. După cum a pus în lumină un mare scriitor creștin (George MacDonald), orice tată este mulțumit de primii pași ai bebelușului său în încercarea de a merge: niciun tată nu ar fi mulțumit cu nimic mai puțin decât un mers ferm, liber, bărbătesc al unui fiu ajuns la maturitate. În același mod, a spus el, „Dumnezeu este ușor de mulțumit, dar greu de satisfăcut”. (Creștinism pur și simplu)
Când vine vorba de ascultare, Dumnezeu este preocupat mai mult de modul în care ne creștem credința noastră în El decât de cât de impresionante par privite din exterior actele noastre de ascultare. Așa cum a fost cu văduva și cele două monede de aramă ale sale (Luca 21:1-4), Dumnezeu poate, dintr-o serie de motive, să fie foarte mulțumit de actul aparent minor de ascultare al unei persoane și mai puțin impresionat de actul aparent mai semnificativ de ascultare al alteia.
Dar dacă Îl vedem pe Dumnezeu ca pe un Tată milostiv care ne iubește atât de mult încât a făcut tot ce era necesar pentru ca noi să devenim copiii Săi, un Tată care a promis să împartă cu noi Împărăția Sa (Luca 12:32), vom primi îndemnurile sale de a „spori tot mai mult” ca pe niște invitații de a experimenta bucurii mai depline (Psalmul 16:11) pe măsură ce creștem în maturitate asemenea lui Hristos. Faptul că Dumnezeu este ușor de mulțumit și greu de satisfăcut are două fețe ale aceleiași monede neprețuite a plăcerii Sale părintești de a ne face bine.