De ce dragostea va răni uneori
Dacă ar fi trebuit să fac ceea ce a făcut Bilbo Baggins (personaj din The Hobbit), m-am întrebat dacă aș fi avut puterea și curajul să o fac. Și nu mă refer la balaurul care scuipă foc, la păianjenii uriași și însetați de sânge sau la peșterile pline de spiriduși. Se pare că dispariția lui Smaug nu a fost sfârșitul (nici chiar vârful) curajului lui Bilbo. Nu, cea mai mare provocare pusă în fața lui nu avea să-l facă să se confrunte cu un dușman, ci cu un prieten.
În timp ce Bilbo și trupa sa de pitici încercau să recupereze comorile pierdute și îngropate de la dragonul înfrânt, liderul lor, Thorin, nu se putea odihni decât dacă avea să găsească o bijuterie anume, bijuteria regelui, Piatra Arkenstone. Pe măsură ce vânătoarea se întindea pe parcursul mai multor zile, muntele dădea naștere celei de-a doua amenințări, mai periculoase.
Bilbo nu a ținut seama de puterea pe care o are aurul, spre deosebire de dragon, care a rumegat ideea mult timp, și nici de inimile piticilor. Multe ore petrecuse Thorin în ultimele zile în vistierie, iar pofta îl apăsa din greu. Deși vânase în primul rând Piatra Arkenstone, totuși arunca priviri și altor comori minunate care zăceau acolo. (The Hobbit)
Această poftă i-a împietrit inima lui Thorin și a început să-i otrăvească mintea. În curând, el refuză să se ocupe de elfii și oamenii (potențialii săi aliați) care se aflau la ușa lui și, în mod nesăbuit, aprinde scânteia unui mare război. Hobbitul simte ferocitatea și pericolul acestei lăcomii, așa că face în tăcere un pas curajos. Își riscă prietenia (și viața) pentru a livra obiectul poftei lui Thorin (pe care Bilbo îl găsise și îl ascunsese) aliaților pe care piticul îi trata acum ca pe niște dușmani. El se furișează din tabără și se duce la elfi și la oameni în timp ce aceștia se pregătesc de război.
„Aceasta este Piatra Arkenstone a lui Thorin”, spuse Bilbo, „Inima Muntelui; este, de asemenea, și inima lui Thorin. El o prețuiește mai mult decât pe-un râu de aur. Ți-o dau ție. Te va ajuta în negocieri.” Apoi Bilbo, nu fără un fior, nu fără o privire aruncată cu dor, i-a înmânat minunata piatră lui Bard. (The Hobbit)
Cel mai curajos act al lui Bilbo nu a fost să se strecoare în bârlogul balaurului, ci să plece singur să tămâieze (și poate să salveze) un prieten care se rătăcise. Nu era vorba de dușmanul mare și înfricoșător pentru care se pregătise de-a lungul a kilometri și kilometri, ci de nevoia neașteptată care a apărut în tabăra lui.
Trădare
Fapta lui Bilbo plină de vitejie, făcută la miezul nopții, nu a prevenit cu totul războiul – goblinii și lupii au coborât pe munte la scurt timp după aceea, unind piticii, elfii, oamenii și vrăjitorii. Nici celelalte acțiuni ale sale nu au trecut neobservate pe lângă Thorin, care și-a dezlănțuit furia și l-a alungat din tabără, avertizându-l cu violență să nu-și mai arate niciodată fața.
Totuși, când Bătălia Celor Cinci Oștiri se apropia de sfârșit, iar vulturii se retrăgeau (răul fiind din nou învins cu desăvârșire), Thorin zăcea rănit grav, chiar fatal. Înainte de a muri, l-a chemat pe hobbit.
Există în tine mai mult bine decât crezi, copil blând al Vestului. Ceva curaj și ceva înțelepciune, amestecate într-o măsură potrivită. Dacă mai mulți dintre noi ar prețui mâncarea, veselia și cântecul mai mult decât aurul, ar fi o lume mai fericită. (The Hobbit)
Bilbo ratase în principiu marele război, prin faptul că a dispărut rapid cu ajutorul inelului său și pentru că a fost apoi doborât și lăsat inconștient de o piatră care a căzut la întâmplare. Cuvintele de despărțire rostite de Thorin nu vorbeau despre lupta cu spiridușii și lupii; vorbeau de fapt despre o piatră – despre o trădare intenționată. În pragul morții, el putea vedea acum cât de liber era hobbitul de poftele care îl robeau pe pitic și că tot hobbitul a prețuit cu înțelepciune lucrurile de care se putea bucura alături de alții, în detrimentul celor care i-ar fi rămas doar lui. După ce și-a ucis partea lui de spiriduși și lupi, Thorin a văzut înțelepciunea și curajul din mustrarea unui prieten.
Da, s-ar putea să fi fost „mai mult” în joc pentru Bilbo – pitici și spiriduși și soarta Pământului de Mijloc – dar lecția rămâne valabilă. Adesea, cei mai mari și mai periculoși dragoni sunt cel mai aproape de noi. Curajul cel mai improbabil este curajul de a înfrunta cu dragoste păcatul celor pe care îi iubim.
Rănile care se vor vindeca
Unde vedem acest tip de confruntare curajoasă în Scriptură? Avem exemple izbitoare de corecție îndrăzneață dar plină de dragoste – apostolul Pavel confruntându-l pe Petru, Natan confruntându-l pe regele David, Isus confruntându-și ucenicii. Totuși, în timp ce îl priveam pe Bilbo predând inima lui Thorin celeilalte părți, mintea mi-a zburat la cea de-a doua scrisoare a apostolului Pavel către o biserică pe care o iubea.
În ciuda istoriei sale dureroase cu Corintul, știm că Pavel i-a iubit intens pe credincioșii de acolo. El spune despre ei: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.” (2 Corinteni 11:2). Totuși, pe măsură ce îi privea pe unii îndepărtându-se de Hristos, acea dragoste intensă i-a provocat o îngrijorare acută. Următorul verset: „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit-o pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos”. Această teamă l-a determinat să scrie o scrisoare mai severă, de mustrare și avertizare (ceea ce nouă ne lipsește). „Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău şi chiar dacă mi-ar fi părut rău – căci văd că epistola aceea v-a întristat (măcar că pentru puţină vreme) – totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveţi nicio pagubă din partea noastră.” (2 Corinteni 7:8-9)
Scrisoarea a durut în mod evident când a fost citită. Aproape toate mustrările dor, cel puțin la început. Cu toate acestea, dorința lui Pavel de a-i dojeni nu provenea din dorința de a le face rău, ci din dorința de a-i vindeca. „V-am scris cu multă mâhnire şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare pe care o am faţă de voi.” (2 Corinteni 2:4). Cine te iubește în felul acesta? Pe cine iubești îndeajuns de mult pentru a-l mustra atunci când este necesar, chiar dacă asta doare?
Mâncare, veselie și cântare
În timp ce unii au fost întristați până la pocăință de scrisoarea lui Pavel, ultimele patru capitole din 2 Corinteni sunt un cuvânt greu pentru cei care au continuat să respingă și să se răzvrătească împotriva mesajului și a slujbei sale. El are cuvinte neobișnuit de dure pentru cei care nu se pocăiesc de certurile, gelozia, mânia și bârfa lor:
„Fiindcă mă tem ca nu cumva, atunci când vin, să vă găsesc așa cum n-aș vrea și eu însumi să fiu găsit de voi așa cum n-ați vrea. Mă tem ca nu cumva să găsesc ceartă, invidie, furii, ambiții egoiste, calomnii, bârfe, îngâmfări, tulburări. Le-am spus mai dinainte, când am fost de față a doua oară, și le spun mai dinainte și acum, când sunt departe, celor care au păcătuit mai înainte și tuturor celorlalți, că, dacă voi veni din nou, nu voi cruța pe nimeni” (2 Corinteni 12:20; 13:2)
Cei care nu se vor întoarce de la păcatul lor se vor confrunta cu consecințe. Câteva versete mai târziu, el emite un avertisment și mai puternic:
„De aceea vă scriu acestea, când sunt departe, pentru ca atunci când vin să nu mă port aspru, potrivit cu autoritatea pe care mi-a dat-o Domnul pentru consolidare, nu pentru dărâmare.” (2 Corinteni 13:10)
Nu vreau să fiu dur, spune el, dar o voi face dacă trebuie. Pentru că te iubesc și pentru că vreau ce e mai bine pentru tine, nu voi tolera păcatul tău. Voi risca neînțelegeri și chiar separarea, pentru a te salva din legăturile feroce ale păcatului. Ceea ce m-a frapat recent, însă, sunt chiar următoarele versete:
„În rest, fraților, bucurați-vă! Corectați-vă unul pe altul! Încurajați-vă! Fiți în același gând unul cu altul! Trăiți în pace, iar Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi. Salutați-vă unii pe alții cu o sărutare sfântă! Toți sfinții vă salută. Harul Domnului Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu și părtășia Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți! Amin.” (2 Corinteni 13:11-13)
Cu alte cuvinte, scopul acestei disciplinări este bucuria părtășiei – bucurie, restaurare, mângâiere, unitate, pace. Sau, în cuvintele piticului regal: „Dacă mai mulți dintre noi ar prețui mâncarea, veselia și cântarea mai presus de aurul, ar fi o lume mai fericită”. Mâncarea, veselia și cântecul reprezintă o parte din nenumăratele lucruri din viață de care ne bucurăm împreună. Recompensele unei confruntări curajoase sunt, așadar, masa părtășiei pline de credință, râsul, gloria închinării care Îl înalță pe Hristos.
Primind lauda cuvenită
Acum putem aprecia de ce dovada de curaj a lui Bilbo a fost să care acea piatră și să se confrunte cu un prieten. Cel puțin așa părea să creadă Tolkien. În timp ce Bilbo părăsea Arkenstone și începea plimbarea de la miezul nopții înapoi, fără să știe încă dacă își va pierde capul pentru ceea ce tocmai făcuse, „un bătrân, înfășurat într-o mantie întunecată” s-a ridicat din cortul său și l-a oprit pe hobbit.
„Bravo! Domnule Baggins!”, a spus el, bătându-l pe Bilbo pe spate. „Întotdeauna îi uimești pe cei din jur prin faptele tale!” Era Gandalf.
Poate că Dumnezeu te va chema să înfrunți munți și să sfidezi dragoni de-a lungul vieții tale. Dar, aproape sigur, te va chema să dai o Arkenstone sau două pe parcurs – să înfrunți cu îndrăzneală o persoană pe care o iubești, să fii dispus să ai conversații dureroase, să chemi un prieten care s-a rătăcit înapoi la bucuriile comuniunii.
Așadar, prietene hobbit, există oare un Thorin în viața ta chiar acum care are mare nevoie de curajul tău?
Sursa: Desiring God