Am o singură experiență cu navigația.
În ultimul an de facultate, unul dintre prietenii mei ne-a invitat pe câțiva dintre noi la casa de lângă lac a familiei sale de pe coasta Carolinei de Nord, pentru un ultim weekend împreună înainte de absolvire. Casa se afla pe un golfuleț ascuns chiar lângă malul oceanului. Pe malul apei se afla frumoasa (și scumpa) barcă cu pânze de două persoane a familiei, legată ferm de un stâlp.
Cei mai experimentați au ieșit primii. Câțiva dintre colegii mei de clasă crescuseră în apropierea oceanului și știau cum să mânuiască o velă. Au alergat în sus și în jos pe golfuleț, făcând să pară foarte ușor ceea ce făceau. Când aceștia au terminat, eu și încă un începător, rămași ultimii, ne-am apropiat pentru a lua frânghiile. Odată ce ne-am îndepărtat de țărm, ne-am legănat încoace și încolo, ne-am aplecat și ne-am ridicat, am stat când în picoare, când jos – și de-abia de ne-am mișcat puțin. Ceilalți, bineînțeles, s-audistrat mai mult pe seama noastră decât s-au bucurat de navigarea lor. După un timp, lupta noastră titanică s-a încheiat, lăsându-ne obosiți și flămânzi, așa că am tras barca la mal și am intrat să luăm cina.
A doua zi, dimineața devreme, ne-au trezit doi marinari amatori, întrebându-ne unde am lăsat barca. „Lângă țărm, bineînțeles. Unde altundeva am putea să o lăsăm?” „Ați tras-o în iarbă?”. „Umm, nu.” „Ați legat-o?” „Umm, nu.” „Ei bine, barca a dispărut.” Orice marinar experimentat (sau doar un om de bun simț) știe ce am învățat în acea zi: mareea crește noaptea, așa că trebuie să ancorezi barca, altfel va pluti în derivă. Am început imediat să număr fiecare dolar pe care îl aveam. (Nu a durat mult.)
Câțiva dintre noi au ieșit cu barca cu motor, plimbându-se în sus și în jos pe țărm, căutând cu disperare orice semn al velierului. Cu siguranță fusese avariată, poate chiar distrusă, după atâtea ore. După încă o oră sau două de căutare, nu am găsit nimic. Nu am văzut nimic. Și niciunul dintre cei pe care i-am întrebat nu văzuse nimic.
Mi-am amintit de această barcă recent, când l-am citit pe Tim Keller care descria un instrument pe care l-a folosit de-a lungul anilor pentru a-l ajuta să discearnă sănătatea unui suflet (și în special sănătatea vieții de rugăciune a unei persoane).
Ce barcă te descrie?
Keller zugrăvește tabloul nautic în felul următor: „Imaginează-ți că sufletul tău este o barcă, o barcă cu vâsle și cu pânze” (Prayer, 258). În această scenă, el pune patru întrebări punctuale: Navighezi? Vâslești? Ești în derivă? Sau te scufunzi? Uitându-ne la povestea mea, viața ta spirituală se aseamănă cu prietenii mei maeștri marinari care alunecă pe apă în sus și în jos prin golfuleț, cu cei doi începători care muncesc din greu și nu ajung nicăieri, sau cu barca care se îndepărtează fără țintă?
Instrumentul este util în două direcții. În primul rând, ne ajută să ne evaluăm și să ne întreținem propriile ambarcațiuni. De câte ori am presupus că vâslim când de fapt suntem în derivă, sau că suntem în derivă când de fapt ne scufundăm? În al doilea rând, instrumentul ne deschide o fereastră și către bărcile altora. Este o întrebare simplă, vie, care ne conduce dinspre locurile mai puțin adânci (unde preferăm adesea să înotăm în relațiile noastre) până la inima unei persoane, până aflăm cum se descurcă ea cu adevărat.
Keller nu asociază cele patru bărci diferite cu anumite pasaje, dar Psalmii mi-au venit în minte ca exemple potențiale, deoarece ei modelează, cu o vulnerabilitate și emoție neobișnuită, înălțimile și coborâșurile sufletului uman. Așa că am încercat să identific cel puțin câteva versuri care dau glas fiecăreia dintre aceste patru stări spirituale.
1. Navighezi?
Când te gândești la viața ta spirituală din prezent, simți cum vântul te împinge de la spate? Rugăciunea ți se pare mai ușoară și mai plăcută decât în mod normal? Lectura zilnică a Bibliei strălucește ca o comoară pe câmp? Te găsești luni, marți, miercuri așteptând, de fapt, cu nerăbdare duminica dimineața și ocazia de a cânta și de a sluji în biserica ta locală? Îți este ușor să vorbești despre Hristos?
Dacă te afli în prezent în dulcele fior al navigării, te-ai putea ruga așa cum face regele David în Psalmul 16:6-9:
„Moșiile care mi-au căzut la sorți sunt în locuri plăcute!
Într-adevăr, moștenirea care mi-a fost dată este frumoasă!
Îl voi binecuvânta pe Domnul Care mă sfătuiește!
Chiar și în timpul nopților, inima mea mă îndeamnă!
Îl pun pe Domnul tot timpul înaintea mea.
Pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina!
De aceea mi se bucură inima și mi se înveselește sufletul!
Mai mult, trupul meu va locui în siguranță.”
După cum vom vedea, David nu a simțit întotdeauna acest tip de siguranță spirituală. Adesea s-a luptat și a trebuit să lupte din greu pentru credință. Uneori, el a căzut în văi de disperare. În aceste versete, însă, aproape că putem simți cum vântul îi împinge pânzele cu putere și îl ajută să înainteze în larg. Oricine a prins o briză spirituală se poate identifica cu ceea ce descrie el și cine nu o face și-ar dori ceea ce experimentează el.
2. Vâslești?
Dacă vâsliți, încă faceți progrese, dar este un progres mai lent și mai greu de realizat. Mergi înainte, dar te lupți cu fiecare val care trece. „Vâslind”, scrie Keller, „înseamnă că simți rugăciunea și citirea Bibliei ca fiind mai mult o datorie decât o plăcere”. Sunt treburi pe care continui să le faci, dar ele se simt, sincer, ca niște treburi. Continui să participi la închinare și te disciplinezi să asculți, să te implici și chiar să cânți, dar adesea pleci distras și obosit. Îți dorești ca inima ta să fie într-un loc diferit și depui eforturi pentru a te simți altfel, dar nu ai mai simțit un vânt puternic de ceva vreme.
Dacă te afli în prezent prins în munca obositoare de a vâsli, te-ai putea ruga așa cum face David în Psalmul 63:1:
„Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu!
Te caut cu ardoare;
îmi însetează sufletul după Tine,
îmi tânjește trupul după Tine
pe un pământ uscat, sterp și fără apă.”
În aceste versete, el nu înalță rugăciuni din locurile plăcute prezentate în Psalmul 16. Acum el îngenunchează în pustiu – „într-un pământ uscat, sterp și fără apă”. Dar, pe măsură ce vânturile spirituale se potolesc și pământul de sub el se usucă, el nu se dă bătut. Nu, el și-a ținut ochii ațintiți la Dumnezeu și a început să vâslească: „Te caut cu ardoare”.
3. Plutești în derivă?
De la distanță, plutirea în derivă poate părea și se poate simți ca și cum ai vâsli, dar înoată mai aproape de cele două bărci și vei observa o diferență masivă: efortul. Cel care plutește în derivă încetează să mai încerce. Tu încetezi să te rogi cu seriozitate. Nu mai citești Biblia cu regularitate. Încetezi să mai fii atent în timpul adunărilor de la biserică (sau încetezi să mai participi cu totul). Obosit, descurajat și poate chiar deziluzionat, lași vâsla deoparte și aștepți pasiv să vină vreo rafală de vânt care să te salveze.
Această stare este probabil cea mai greu de asociat cu un psalm, mai ales pentru că psalmii în sine sunt rugăciuni. Deci, chiar și în cele mai întunecate momente, ei îți prezintă cum să vâslești în întuneric – să continui să te rogi, să continui să aduni, să continui să cauți. Dar în Psalmul 42, circumstanțe periculoase l-au împiedicat pe psalmist să meargă la templu („Când voi veni și mă voi înfățișa înaintea lui Dumnezeu?” versetul 2), așa că, deși este încă capabil să se roage, el este izolat de alte mijloace vitale care îi pot oferi har.
„Când voi veni și voi vedea fața lui Dumnezeu?
Mi se întristează sufletul când îmi aduc aminte
cum treceam prin mulțime, mergând spre Casa lui Dumnezeu,
în mijlocul strigătelor de bucurie și de mulțumire
ale mulțimii aflate la sărbătoare.
Suflete al meu, de ce te mâhnești și gemi înăuntrul meu?
Pune-ți speranța în Dumnezeu, căci iarăși Îi voi mulțumi.
El este ajutorul meu.” (Psalmul 42:2, 4-5)
Cel care rătăcește are dorințe pentru mai mult și își poate aminti de vremurile în care a experimentat sănătatea spirituală și comunitatea, dar și-a pierdut voința de a continua să lupte. Sufletul său este doborât, așa că barca lui rătăcește fără țintă, de la o aplicație la alta, de la un spectacol la altul, de la o sarcină la alta, de la o masă la alta, de la o săptămână la alta. Se trezește din ce în ce mai departe de locul în care vrea să fie din punct de vedere spiritual, și totuși cu tot mai puțină hotărâre de a-și schimba cursul.
4. Te scufunzi?
Barca din interiorul tău ia apă în liniște? Ai plutit în derivă o vreme, dar apoi te-ai lovit de ceva greu – o pierdere a locului de muncă, o despărțire, o boală, un deces – și apa a început să îți inunde barca. Acum, săptămâni sau luni mai târziu, credința ta gâfâie după aer. Nu mai tânjești după zilele de altădată ale unei credințe mai puternice și mai satisfăcătoare. Te întrebi dacă a fost vreodată reală. Nu te gândești să-ți reiei viața de rugăciune, nu cauți un plan de citire a Bibliei sau să te alături unui grup de casă. Cauți răspunsuri în altă parte (sau eviți cu totul întrebările).
Din nou, chiar și psalmiștii s-au confruntat cu momente în care sufletul li se scufunda. Ascultați durerea și disperarea din vocea lui Asaf când se gândește la o noapte întunecată din sufletul său:
„Într-adevăr, degeaba mi-am curățit inima
și mi-am spălat mâinile în nevinovăție.
Când m-am gândit la aceste lucruri ca să le înțeleg,
m-a cuprins neliniștea.
Când mi se amăra inima
și mă simțeam străpuns în sufletul meu,
eram fără minte și nu știam nimic,
eram ca un animal înaintea Ta.” (Psalmul 73:13, 16, 21-22)
Își amintește de o perioadă în care era în primejdie din punct de vedere spiritual. Simți că inima ta începe încet-încet să se îndepărteze de Dumnezeu? Durerea ta s-a cristalizat în autocompătimire? Confuzia s-a transformat în amărăciune și resentimente? Îndoielile tale au rodit apatie? Se umple barca ta de apă?
Evident, orice barcă care se scufundă are nevoie de o atenție serioasă. Una dintre binecuvântările unui astfel de instrument este pur și simplu punerea unei bărci care se scufundă pe radarul altcuiva. Câte suflete se scufundă fără ca cineva să știe vreodată, cel puțin până când este prea târziu?
Plutești și te scufunzi de unul singur?
Mai târziu, în acea zi lungă, când aproape că renunțasem la speranța de a găsi barca cu pânze a prietenului meu, ne-a sunat un vecin din golfuleț. Aterizase pe malul lor. În mod uimitor, nu a suferit nicio avarie. Barca a plutit în derivă mai mult de o milă.
Cu toate eșecurile noastre la bordul acelei bucăți extraordinar de scumpe de fibră de sticlă, eu și prietenul meu începător am făcut un lucru bun în acea zi: am ieșit împreună. Când vine vorba de sănătatea și bucuria noastră spirituală, marea majoritate a celor care plutesc în derivă și se scufundă plutesc în derivă și se scufundă singuri. Iar marea majoritate a marinarilor vâslesc și navighează împreună cu alții, nu obișnuiesc să meargă singuri în larg.
Keller își încheie cartea cu această notă:
„Cei cărora le place să navigheze ar putea găsi utile aceste imagini nautice. Cu toate acestea, o metaforă folosită mai des în Biblie pentru a descrie părtășia cu Dumnezeu este cea a unui ospăț. Mâncatul împreună este una dintre cele mai frecvente metafore pentru prietenie și părtășie din Biblie, așa că această viziune este o prezicere puternică a unei părtășii inimaginabil de apropiate și intime cu Dumnezeul cel viu. Ea evocă bucuriile senzoriale ale unei mâncăruri rafinate în prezența unor prieteni iubitori. ,Vinul’ comuniunii depline cu Dumnezeu și cu cei dragi nouă va fi o desfătare nesfârșită și infinită.”
Imaginea ospățului surprinde aceeași idee de plinătate, de satisfacție exprimate de metafora navigației. Însă ea atinge, de asemenea, și ideea de „împreună”. Cineva poate mânca singur, dar nimeni nu sărbătorește singur. Și, din punct de vedere spiritual, nimeni nu navighează singur. O comuniune mai bogată cu Dumnezeu necesită o comuniune mai bogată cu alte suflete, în biserică.
Așadar, dacă ne simțim în derivă sau ne simțim tot mai rău în umblarea noastră cu Dumnezeu, primul pas va fi să ne îndreptăm barca spre ape mai aglomerate, unde trăiesc și alți marinari.