Este Dumnezeul la care te gândești zi de zi mult mai fericit decât tine? Îl consideri pe Tatăl fericit? Sau mai degrabă încruntat și nemulțumit? Se bucură El de viața Sa? Sau este doar un pic plictisit, așteptând ca tu să-L înveselești puțin? Cum este Dumnezeul tău? Zâmbim mai puțin decât ar trebui, pentru că resimțim doar o ușoară căldură din partea unui Dumnezeu zâmbitor.
Am auzit veștile bune despre Dumnezeul cel sfânt, Dumnezeul cel drept, Dumnezeul cel trei în unu, Dumnezeul cel puternic și milostiv, Dumnezeul cel credincios și omniscient, Dumnezeul cel iubitor, care ascultă rugăciunile și respectă legământul – dar cum rămâne cu Dumnezeul cel fericit, Dumnezeul cel binecuvântat? Dacă așteptăm cu nerăbdare să ne „bucurăm de El pentru totdeauna”, nu trebuie mai întâi să fim convinși că El este plăcut? Și poate un Rege care înăbușă cântecul sau râsul să ne satisfacă cu adevărat sufletele (chiar dacă este altfel puternic, înțelept și bun)?
Evanghelia fericirii lui Dumnezeu
Din nou, o întrebare inevitabil personală: Este Dumnezeul tău fericit? Este El profund mulțumit, îți satisface El sufletul? Poți să te alături pentru a-L lăuda:
Te-adorăm în fericire,
Domn al gloriei cerești,
Ce cu raza-Ți de iubire
Inimile le-ncălzești.
Vreau ca inima mea să se închine mai profund. Așa că, haideți să privim împreună la fericirirea divină. Ca și în cazul apostolului Ioan, dacă s-ar scrie totul, presupun că lumea însăși nu ar putea cuprinde toate cărțile acelea (Ioan 21:25). Cele mai multe trebuie omise, dar, așa cum puțină miere poate lumina ochii, câteva priviri asupra fericirii Sale pot împrospăta bucuria noastră în El.
Fericirea Lui ne precede
Din fericire, „bijuteria de Arkenstone” (n.tr. piatră prețioasă în scrierile lui J.R.R. Tolkien) a fericirii lui Dumnezeu nu este creatura – bucuria Lui perfectă, sfântă și completă ne precede. Fericirea lui Dumnezeu este infinită, eternă și nepătată tocmai pentru că este independentă – El se trage din adâncuri pe care noi nu le cunoșteam, din ceea ce a fost dintotdeauna.
Cercetați panteonul zeilor, și veți vedea că numai El este singura Ființă care poate satisface sufletul pentru totdeauna. În adâncurile sale, se dezlănțuie un ocean vast – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – apele fericirii în care îi invită pe cei răscumpărați să înoate. Dumnezeu nu a fost niciodată nevoiaș, singur sau plictisit. Mântuirea omului este o intrigă secundară, o temă minoră, în cadrul spectacolului etern al iubirii trinitare.
Înfruntând teologiile centrate pe om, John Piper scrie: „În cadrul Dumnezeirii trinitare (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt), Dumnezeu a fost principalul beneficiar al afecțiunii Sale de-a lungul întregii veșnicii. Acest lucru face parte din Însăși natura Sa, deoarece L-a născut și L-a iubit pe Fiul dintotdeauna. Prin urmare, Dumnezeu a fost suprem și veșnic fericit în părtășia Trinității”. (Opere complete, vol. 2)
Aici găsim vestea cea bună: Fericirea Lui nu depinde de noi – astfel ne poate satisface pe noi. Nimeni nu-i poate fura bucuria. Nici Satana, nici lumea, nici păcatul nostru. „Ar trebui să ne încânte mai presus de orice”, scrie Henry Scougal, „să ne gândim că Cel pe care Îl iubește sufletul nostru este infinit de fericit în El Însuși și că toți dușmanii Săi nu-L pot desființa de pe tronul Său” (Viața lui Dumnezeu în sufletul omului). Încântarea Dumnezeului triunic nu se poate clătina; coroana fericirii Sale nu se poate răsturna de pe fruntea Sa. El nu se scufundă în disperare.
Fericirea care dă viață
Dacă veșnicia ar fi fost un apartament, Dumnezeu nu ar fi avut nevoie de un animal de companie pentru a-i ține de urât. Dumnezeul triunic nu avea nevoie de nimic de care să depindă.
Cu toate acestea, citim: „La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul” (Geneza 1:1) – de ce? Dacă este atât de fericit și binecuvântat, de ce să mai creeze ceva? Pentru că Dumnezeu se bucură să împărtășească plinătatea Sa, fericirea Sa, viața Sa, dragostea Sa, gloria Sa – nu pentru a completa această plinătate a Sa, ci pentru a o extinde asupra altora.
„Bucuria Sa este expansivă”, scrie Piper. „Impulsul de a crea lumea nu a venit din slăbiciune, ca și cum lui Dumnezeu i-ar lipsi o perfecțiune pe care creația ar putea să o suplinească.” Ca să-l citez pe Jonathan Edwards: „Nu este un argument al goliciunii sau al deficienței unei fântâni, faptul că este înclinată să se reverse.” Din nou, Piper scrie: „Toate lucrările Sale sunt pur și simplu revărsarea exuberanței Sale infinite pentru propria Sa excelență” (Opere).
La început, Dumnezeu a privit cerurile și pământul cum privește un artist la creația Lui – stele, pești, munți, om – „O, ce bine e!”. El creează, admiră, dăruiește și binecuvântează din abundență.
Încântarea e de partea noastră
Dumnezeul care nu avea nevoie de tine pentru a fi fericit, care nu avea nevoie nici de îngeri, nici de oameni, s-a sacrificat pentru a ne oferi și nouă această fericire. El a venit pentru noi.
Dumnezeul care nu avea nevoie de noi, totuși ne-a ales – făcând un mare sacrificiu. Dacă Dumnezeu i-ar fi aruncat pe toți în foc sau dacă i-ar fi doborât pe Adam și Eva într-un potop, Dumnezeu nu ar fi pierdut nimic. Dar marele Eu Sunt – a fost autorul unei povești, primejdioase și splendide, pline de întuneric și lumină, pentru a Se arăta pe Sine mai deplin și pentru a-Și înălța Fiul.
Evanghelia noastră nu este doar Evanghelia lui Dumnezeu, ci „Evanghelia slavei Dumnezeului cel binecuvântat” (1 Timotei 1:11). Pe bună dreptate, îngerii o urmăresc cu nostalgie. Când timpul potrivit a sosit, a venit Fiul veșniciei. Cu părere de rău? Cu rea-credință? Cu indiferență? „Căci Dumnezeu a găsit potrivit ca toată plinătatea să locuiască în El. Prin El, Dumnezeu a împăcat toate lucrurile cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.” (Coloseni 1:19-20).
Sclipiri ale razelor veșniciei au putut fi observate la botezul lui Isus. Bucuria supremă a Tatălui a strălucit asupra Fiului Său: „Iată, Slujitorul Meu, pe Care L-am ales, Preaiubitul Meu, în Care sufletul Meu Își găsește plăcerea! Voi pune Duhul Meu peste El, iar El va proclama dreptatea națiunilor.” (Matei 12:18; 3:17; 17:5). „Tată”, s-a rugat Isus , „doresc ca acolo unde sunt Eu, să fie cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea, glorie pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24).
Fericirea ne aduce acasă
Dumnezeu, care nu are nevoie de noi pentru a fi fericit, promite El Însuși că îi va face pe oamenii Săi fericiți pentru totdeauna. La sfârșitul umilei noastre slujbe, Stăpânul spune: „Bine, sclav bun și credincios! Ai fost credincios peste puține lucruri, te voi pune responsabil peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25:23). Intră în paradisul fericirii triunice, pășeșete în țara făgăduinței unde curge lapte și mir, miere și fericire.
Te invită Dumnezeul tău să primești bucuria Lui? Servitorului din poveste, stăpânul i-a dat un talant, iar el s-a dus și l-a îngropat. De ce l-a îngropat?
S-a apropiat și cel ce primise un talant a zis: „Stăpâne, am știut că ești un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat, așa că mi-a fost teamă și m-am dus să-ți ascund talantul în pământ. Iată aici talantul tău!” (Matei 25:24-25)
Acest sclav nu l-a cunoscut pe Stăpânul care te invită la bucurie. „Stăpânul lui, răspunzând, i-a zis: „Sclav rău și leneș! Ai știut că secer de unde n-am semănat și că adun de unde n-am împrăștiat? Atunci trebuia ca tu să-mi fi dat arginții la bancheri, pentru ca, la întoarcere, să primesc cu dobândă ceea ce era al meu. Așadar, luați-i talantul și dați-i-l celui ce are zece talanți.” (Matei 25:26, 28, 30).
Cât de vital este să cunoaștem inima lui Dumnezeu! Câte talente se ascund sub mormane de pământ din curțile noastre? Credeți că slujiți unui Dumnezeu dur și șantajist? Credinciosule, vino și privește prin fereastra deschisă la cuvintele lui Isus: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatălui vostru Îi face plăcere să vă dea Împărăția!” (Luca 12:32). Meditează la promisiunea Dumnezeului tău: „Mă voi bucura să le fac bine și îi voi planta cu adevărat în țara aceasta din toată inima și din tot sufletul Meu” (Ieremia 32:41). Liniștește-te sub cântarea lui:
„Domnul, Dumnezeul tău, este în mijlocul tău, un viteaz care poate salva! El va tresălta de bucurie pentru tine, te va liniști cu dragostea Lui și Se va bucura pentru tine cu un strigăt de bucurie.” (Țefania 3:17)
Convingerea inimii
Frate sau soră în Isus, Dumnezeul căruia îi slujești zi de zi este fericit? Nu doar sfânt, puternic, neprihănit sau înțelept, ci fericit? Nu agitat, stingherit sau indiferent, ci fericit?
„Nu este păcat”, se întreabă Richard Baxter, „că inimile noastre nu sunt la fel de convinse de adevăr ca și mințile noastre?”. Da, este păcat. Oh, cum ar exploda de bucurie inimile noastre! Cât de bine ne-ar înarma fericirea Lui împotriva spiritului lumii! Cu câtă nepăsare am râde de micile plăceri ale poftei și mândriei! Cum am îndrăzni să ne asumăm riscuri mai mari cu darurile primite, pentru a ne implica în evanghelizare și misiune mondială!
Când privim la profunzimea fericirii lui Dumnezeu, cum mai pot părea nerezonabile poruncile de genul „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Vă spun din nou: bucurați-vă!” (Filipeni 4:4)? Cum putem rezista îndemnului psalmistului: „Strigați de bucurie către Domnul, toți locuitorii pământului! Slujiți Domnului cu bucurie, veniți înaintea Lui cu strigăte de veselie!” (Psalmul 100:1-2)? Cum să nu suportăm încercările nedorite care apar în viața noastră, știind că vom fi în curând înaintea Domnului nostru, și când citim: „în prezența Ta sunt bucurii din abundență” și „dreapta Ta este o fericire veșnică!” (Psalmul 16:11)?
Încă câteva zile, încă câteva necazuri, încă câteva dezamăgiri și apoi … .