Aryanna Schneeberg, în vârstă de opt ani, se juca în grădina casei sale când a fost străpunsă în spate cu o săgeată. Un vecin încerca să tragă într-o veveriță, dar arma lui nu a nimerit ținta propusă, și în schimb, a străpuns plămânul fetiței, splina, stomacul și ficatul. Aceasta suportă cicatricile care au rămas în urma unei astfel de operații. Însă partea bună este că a supraviețuit. Ar trebui să ne gândim la Aryanna de fiecare dată când auzim un predicator explicând cuvântul grecesc pentru păcat, hamartia, care înseamnă „ratarea țintei”, pentru că păcatele noastre nu ne afectează doar pe noi înșine, ci și pe cei din jurul nostru.
Am auzit de multe ori de la amvon această definiție a păcatului ca „ratare a țintei”. Problema este însă că imaginația noastră a fost influențată de povestea lui Robin Hood. Ne gândim la un cadru rural în care ne îndreptăm săgeata spre o țintă ce se află pe o căpiță cu fân. Metafora aceasta aproape că ajunge să ne consoleze: Noi nu ne vedem atât de criminali și de rebeli cum suntem de fapt, ci preferăm să credem că mai ratăm și noi ținta din când în când. Dacă se întâmplă așa, scoatem încă o săgeată din tolbă, pentru a încerca încă o dată să nimerim ținta propusă.
Dar nu acesta este modul în care Biblia descrie păcatul. Aceasta spune că păcatul este fărădelege (1 Ioan 3:4). Când clasifică păcatele, o face întotdeauna în așa fel încât îi implică atât pe cei vinovați, cât și pe victimele acestora: antipatia, cearta, asuprirea orfanilor și a văduvelor, adulterul și lăcomia sunt câteva exemple de păcate care îi afectează pe ceilalți.
Cu păcatul nu este ca atunci când tragi la țintă undeva într-o zonă izolată de lume, ci mai degrabă, este vorba despre a-ți arunca săgeți, de pe un trotuar, în mijlocul unei mulțimi de oameni. În jurul nostru sunt numai trupuri, care ori se zbat, ori sunt moarte, lovite la pământ de către rătăcitoarele noastre săgeți. Astfel, păcatul nu ne afectează doar pe noi, ci și pe cei din jur.
Într-o predică despre păcat, un predicator l-ar putea cita și pe puritanul John Owen: „Ucide păcatul sau păcatul te va ucide pe tine”. E adevărat și asta. Și totuși nu spune destul: păcatul nostru ar putea, de asemenea, să-i omoare pe cei din jurul nostru.
„Plata păcatului este moartea”, ne spune Biblia (Romani 6:23). Acea moarte s-ar putea să nu fie pur și simplu doar a noastră, dar și a aproapelui nostru.
Cartea Apocalipsa este o scrisoare adresată mai multor biserici. Unele dintre acestea au fost constant persecutate de Roma, altele dintre ele erau de acord cu aceste persecuții și se supuneau Romei. Păcatele particulare și ispitele diferă, dar promisiunea este aceeași: Dumnezeu va judeca. Restul cărții ne arată cum judecata se manifestă asupra lumii, înfățișată ca fiind Babilon, însă, începe cu biserica. Întrebarea pentru oamenii lui Dumnezeu este dacă noi vom fi o imagine a Babilonului sau a Noului Ierusalim.
Un motiv pentru care cartea Apocalipsa pare să nu fie atât de cunoscută multor oameni este prezența imaginilor adesea criptice. O fiară iese din mare, o prostituată este găsită stând pe șapte munți (coline) (13:1; 17:9). Totuși, oare nu descrie această carte problemele cu care ne confruntăm noi în momentul de față?
Roma, orașul pe șapte coline, este în același timp cel mai plin de bogăție și cel mai idolatru oraș care călărește o monstruoasă, puternică bestie, un vast și triumfător imperiu. Bestia controlează prin frică, frica de suferință. Prostituata controlează atrăgând oamenii către poftă și confort. Fiara spune: „Vino cu mine și îți voi oferi putere”. Prostituata spune: „Vino cu mine și eu îți voi oferi plăcere”. În spatele tuturor acestor lucruri, totuși, este numai înșelătorie. Fiara încearcă să imite Mielul care este rănit, învinge, și începe să-Și câștige un popor pentru El. Babilonul este o distorsionare a împărăției lui Dumnezeu.
Nu doar imperiile în sens literal pot reprezenta bestia, ci și anumite lucrări pot, de asemenea. Putem crede că arătăm spre Miel când, de fapt, preluăm căile fiarei. Putem crede că slujim Împărăția atunci când construim Babilonuri care vor cădea chiar într-o singură oră (Apocalipsa 17:12).
Chiar credem că păcatul nostru îi rănește pe oameni? Dacă da, să ne amintim ceea ce ne face „evanghelici”, în primul rând. Noi suntem aceia care spunem celor din lume, și nouă înșine, nu doar „Credeți în Vestea Bună”, ci și „Pocăiți-vă și credeți în Vestea Bună.” Dumnezeu este un Dumnezeu al harului, un Dumnezeu care ne iartă pe noi, păcătoșii, prin sângele Fiului său, dar și un Dumnezeu al judecății. Să ascultăm mesajul pe care Duhul îl spune bisericilor.
Sursa: prelucrare după Christianity Today