Comentariul a surprins-o pe soția mea. Mergea cu cei doi băieți ai noștri spre casa de marcat, în magazinul de unde își făcea cumpărăturile, când o femeie mai în vârstă a uimit-o prin cuvintele ei. Femeia vorbea din experiență, poate era o mamă al cărui cărucior a cărat câțiva copilași. Poate s-a văzut în soția mea pe ea însăși. Poate că băieții noștri îi aduceau aminte de ai ei. Oricum ar fi, ea s-a simțit îndemnată să transmită următoarele cuvinte: „Trăiești cele mai frumoase clipe din viața ta”.
Eu și soția mea am simțit profunzimea cuvintelor ei. Chiar și în mijlocul haosului acestor ani, ne imaginăm uneori cum va fi viața când în casa noastră nu se va mai auzi zgomotul piciorușelor celor mici sau râsul acestora. Nu vom fi surprinși dacă ne vom aminti de acești ani – acești ani plini de aventură, obositori și minunați în același timp – ca fiind cei mai frumoși ani din viața noastră. De asemenea, nu vom fi surprinși dacă vor trece mai repede decât ne-am fi dorit.
Momente ca acesta din magazin m-au făcut să mă întreb cum să trăiesc zilele prețioase care știu că vor trece atât de repede. Cum ar trebui, ca și creștini, să ne privim copiii cum cresc, cum se sfârșesc prieteniile, cum se încrețesc fețele?
Orice moment frumos va trece
Într-o lume care este în continuă schimbare, darurile bune sunt, prin natura lor, trecătoare. Copiii se fac mari și nouă ne apar fire albe. Lunile de miere trec și aniversările se adună. Perioadele frumoase din viața noastră se sfârșesc, iar noile începuturi se învechesc atât de repede. Aceste fapte sunt așa de evidente, atât de inevitabile, încât ai crede că am fi pregătiți pentru a le confrunta.
Dar ceva în noi – ceva în mine – încearcă să depășească inevitabilul. Noi, bineînțeles, am dezvoltat o duzină de moduri prin care încercăm să fentăm sistemul. Unii fac fotografii: multe fotografii, fotografii frumoase, fotografii care să ne capteze fericirea. Unii își tratează copiii ca și cum ar fi cu câțiva ani mai tineri decât sunt. Uneori mă trezesc încercând să prelungesc momentele mai mult decât aceastea ar trebui să dureze.
Astfel de impulsuri vin adesea dintr-un fel de nostalgie anticipată, o conștientizare a darurilor prezente pe care nu suportăm să ni le imaginăm ca fiind trecute, ca fiind dispărute. Așa că alergăm cu o plasă deasupra celor mai luminoase zile trăite vreodată, încercând să prindem fluturele bucuriei durabile în câmpurile timpului. Dar găurile sunt întotdeauna prea mari. Oricât ne-am strădui, nu putem prinde anotimpurile bune din deșertăciunea lumii noastre din Eclesiastul, unde „o amintire veșnică nu va rămâne nici în urma înțeleptului, nici a nesăbuitului. În zilele care vin totul este deja dat uitării. La fel cum moare înțeleptul, tot așa moare și nesăbuitul.” (Eclesiastul 2:16).
Nu, nu putem opri brizele care ne poartă cele mai frumoase momente. Dar putem învăța să trăim cu mai multă înțelepciune în bătaia vântului.
Mâna care controlează anotimpurile
Caracterul scurt al anotimpurilor frumoase poate părea un fel de cruzime. Și, într-un fel, desigur, pierderile noastre ne amintesc de soarta noastră decăzută, de faptul că locuim pe un tărâm în care lucrurile bune mor. Anotimpurile noastre, ca și noi înșine, merg din țărână în țărână, victime ale unei lumi blestemate de păcat, supuse zădărniciei (Romani 8:20). Dar, pentru poporul lui Dumnezeu, Scriptura vrea să vedem altfel anotimpurile noastre trecătoare. În cele din urmă, timpul nu ne ia cele mai bune zile; Dumnezeu o face (Iov 1:21). Și, prin urmare, înțelepciunea vine din a vedea mâna care are controlul asupra anotimpurilor noastre.
„Pentru toate există o vreme și orice lucru de sub ceruri își are timpul său”, ne spune Predicatorul (Eclesiastul 3:1). Și Dumnezeu este cel care a făcut să fie așa. „El a făcut toate lucrurile bune la timpul lor” (Eclesiastul 3:11). El dă anotimpuri de bucurie și veselie, anotimpuri pentru a plânge și pentru a râde. Dar, de partea aceasta a cerului, El nu oferă niciunul dintre aceste anotimpuri pentru totdeauna. El, Cel care dăruiește „orice dar bun” ia înapoi comorile pe care le-a împrumutat, amintindu-ne că ele nu ne-au aparținut niciodată cu adevărat (Iacov 1:17). Ca și razele soarelui, anotimpurile noastre nu ne-au aparținut.
Cei care își primesc anotimpurile din mâna lui Dumnezeu și sunt gata să renunțe la ele la ordinul Lui, găsesc un fel de libertate contraintuitivă. Cu cât suntem mai pregătiți să ne despărțim de darurile bune, cu atât suntem mai puțin îngrijorați că le pierdem și cu atât suntem mai capabili să ne bucurăm de ele. După ce își imaginează cele mai bune anotimpuri de mult apuse, predicatorul ne spune: „Nu este nimic mai bun pentru o persoană decât să mănânce și să bea și să găsească plăcere în munca sa. Și aceasta, am văzut, este din mâna lui Dumnezeu” (Eclesiastul 2:24).
Sau, așa cum scrie David Gibson: „În loc să folosim aceste daruri ca pe un mijloc pentru un scop mai măreț de a ne asigura un câștig final în lume, ne luăm timp să trăim în interiorul darurilor înseși și să vedem mâna lui Dumnezeu în ele” (Living Life Backward, 45). Înțelepții văd mâna lui Dumnezeu în cele mai bune anotimpuri ale lor; ei văd, de asemenea, cele mai bune anotimpuri ale lor în mâna lui Dumnezeu. „Zilele (vremurile) mele sunt în mâna Ta”, spune psalmistul (Psalmul 31:15). Și dacă vremurile noastre sunt în mâna lui Dumnezeu – mâna Lui bună, înțeleaptă și blândă – atunci nu trebuie să încercăm să le păstrăm în mâna noastră.
Pune ștampila eternității
Dar putem spune mai mult. Și, într-adevăr, de această parte a crucii și a mormântului gol, după ce Isus a „Care a desființat moartea și a adus la lumină viața și nemurirea, prin Evanghelie. (2 Timotei 1:10). Poate că trăim într-o lume a Eclesiastului, dar ne îndreptăm spre o lume fără deșertăciune, zădărnicie sau pierdere. Și, deși nu putem împiedica anotimpurile să ne scape printre degete aici, Scriptura ne dă speranța că le putem ștampila cu eternitatea. „O singură viață, în curând va trece; doar ceea ce se face pentru Hristos va mai conta”.
Apostolul Pavel ne vorbește despre această minune. El le spune corintenilor, „efortul vostru pentru Domnul nu este în zadar” (1 Corinteni 15:58) – nu este destinat deșertăciunii, nu este măturat de vânt. Sau, așa cum le scrie el efesenilor: „știind că fiecare, dacă face ceea ce este bine, va primi la fel de la Domnul” (Efeseni 6:8). Faptele bune făcute pentru Hristos, anotimpurile bune trăite în întregime pentru Hristos, nu sunt în zadar. Mâinile noastre nu pot prinde clipele care trec, dar ale lui Isus pot. De aceea, fiecare clipă dăruită Lui va deveni ceva mai mult decât trecătoare.
Darurile prezente trebuie să moară. Dar dacă mor în Hristos, vor avea un fel de înviere. Anotimpurile nu ni se vor întoarce la fel (ca și cum ne-am putea vedea din nou copiii crescând), dar „orice bine” am făcut în aceste anotimpuri va fi amintit, răsplătit, comemorat ca o cărămidă de aur pe străzile Noului Ierusalim.
Gerrit Scott Dawson prezintă problema într-un mod mai profund în cartea sa despre înălțarea lui Isus. Dacă Isus domnește cu adevărat în viața fără de moarte, atunci pentru cei uniți cu El, nimic bun din umanitatea noastră nu este pierdut. Amintirea unui trup care lucrează în sănătate este mai mult decât o amintire: este acum anticipare. Durerea iubirii adevărate, cunoscută cândva, dar acum despărțită, va fi umplută cu o reuniune glorioasă. Sentimentul amintirii îndepărtate a Frumuseții, idealul Adevărului într-o lume decăzută, dorul de Bunătate care iese la suprafață printre spinii răutății noastre, toate acestea își vor găsi împlinirea atunci când primele roade vor ajunge să fie culese. (Gerrit Scott Dawson, Isus înălțat)
Timpul poate că a alungat de la noi cele mai bune zile, dar „Dumnezeu va aduce înapoi ce a trecut” (Eclesiastul 3:15). Și El știe cum să ne redea cele mai frumoase anotimpuri.
Tânjind după Cer
Poate că vă aflați în zilele acelea prețioase care știți că vor trece. Simțiți cum nisipul vă alunecă printre degete. Vezi mușchiul care începe să crească peste cele mai fericite momente ale tale. Încă câteva zile și vei sta sub un copac fără frunze. Dar apoi, la câteva zile după aceea, cei care sunt în Hristos se vor afla într-un anotimp care nu se va sfârși niciodată.
Anotimpul veșnic al Cerului nu va fi static. Oricât de multe am descoperi despre Dumnezeu, țărmul perfecțiunilor Sale va trece dincolo de orizont, mereu la fel de fascinant ca înainte (Efeseni 2:7). Iar pârâul veșniciei va curge fără să ne ia ce e bun, fără să readucă vreodată jalea, plânsul sau durerea (Apocalipsa 21:4). Ne vom bucura de schimbare fără suferința despărțirii, de creștere fără pierdere, de un anotimp fără tristețe.
M-am întrebat, așadar, dacă nu cumva aș putea avea mai multe gânduri plăcute înaintea lui Dumnezeu dacă aș învăța să-mi înțeleg suferința. Pentru că atunci când simt că timpul trece, iar eu nu îl pot controla, ceea ce tânjesc să am cu adevărat este viața cu Isus. Iar întrebarea pe care ar trebui să mi-o pun este următoarea: Dacă până și această lume căzută deține momente atât de prețioase ca acestea, cum va fi veșnicia cu El?
Orice anotimp bun se va sfârși, dar numai pentru moment. Așa că, atunci când se strecoară gândul: „Trăiești cele mai frumoase zile din viața ta”, putem răspunde: „Poate din această viață. Dar zile mult mai bune vor începe când această viață se va sfârși”.