„Mai mult prețuiește… ziua morții decât ziua nașterii”.
Îmi dau seama că este un început dur pentru acest articol, dar așa începe Eclesiastul 7. Fără menajamente; el ne împinge pur și simplu în străfundurile noastre existențiale: Așadar, iată-ne ajunși aici. Ce părere aveți despre afirmația predicatorului? Sunteți de acord cu el?
Afirmația devine mai tulburătoare atunci când ne dăm seama că predicatorul nu vorbește despre moartea noastră, ci despre moartea oamenilor pe care îi cunoaștem și îi iubim – pierderi care ne produc suferință. El vorbește despre moartea bunicilor, părinților, a fraților, soților, copiilor, membrilor familiei extinse, prietenilor, colegilor și vecinilor noștri.
Gândiți-vă la asta pentru o clipă. Oare predicatorul – și Dumnezeu prin intermediul predicatorului – spune cu adevărat că ziua în care plângem din cauza morții unei persoane dragi este mai bună decât ziua în care râdem de bucurie pentru copilul nou-născut al unei persoane dragi? Da, așa este. Dar o spune într-un sens limitat și specific.
Ce are moartea de spus
Putem vedea ce vrea să spună predicatorul citind mai mult din context:
Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.
• „Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor, şi ziua morţii decât ziua naşterii.
• Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta.
• Mai bună este întristarea decât râsul, căci, prin întristarea feţei, inima se face mai bună.
• Inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii.”
(Eclesiastul 7:1-4)
Acest lucru clarifică punctul de vedere al predicatorului. Ziua morții este mai bună decât ziua nașterii, în sensul că moartea ne vorbește în moduri în care nașterea nu o face. Căci moartea îți spune: „Și tu vei muri, poate mai curând decât crezi. La fel și fiecare persoană pe care o iubești și fiecare persoană în doliu care își aduce omagiile celui drag care a plecat de pe pământ. Dacă ești înțelept, vei lua acest lucru în considerare și vei trăi cu gândul la sfârșitul tău.
Calea contraintuitivă a înțelepciunii
Când citim despre înțelepciune în Biblie, observăm această afirmație ciudată: dobândim înțelepciunea acordând o atenție deosebită și învățând să îmbrățișăm lucruri pe care am prefera să le evităm.
Am prefera să evităm disconfortul semnificativ pe care îl presupune disciplina, însă vedem că „Cine iubeşte certarea iubeşte ştiinţa, dar cine urăşte mustrarea este prost.” (Proverbe 12:1).
Am prefera să evităm experiența neplăcută și umilitoare de a fi corectați, însă vedem că „Cel ce leapădă certarea îşi dispreţuieşte sufletul, dar cel ce ascultă mustrarea capătă pricepere.” (Proverbe 15:32).
Cu siguranță am prefera să evităm mustrarea fiindcă este mai dureroasă, totuși îl auzim pe un înțelept spunând: „Lovească-mă cel neprihănit, căci lovirea lui îmi este bine-venită; pedepsească-mă, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu! Să nu-mi întorc capul de la ea: dar rugăciunea mea se va înălţa întruna împotriva răutăţii lor.” (Psalmul 141:5).
Și am prefera într-adevăr să evităm necazurile de orice fel, dar îl auzim pe un alt înțelept spunând: „Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăţ orânduirile Tale” (Psalmul 119:71).
Calea înțelepciunii este adesea contraintuitivă. Trebuie să învățăm să iubim sfaturile pe care le primim de la dascăli de care ne temem intuitiv, pentru că au lecții fără de care nu putem trăi. De aceea, când vine vorba de botezuri și înmormântări, predicatorul spune: „Inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii.” (Eclesiastul 7:4).
Însă el nu vrea să spună că suntem nebuni dacă sărbătorim vreodată nașterea unui copil. Pentru că predicatorul mai spune: „Toate își au vremea lor”, inclusiv „nașterea își are vremea ei, moartea își are vremea ei”. (Eclesiastul 3:1-2, 11). Există un timp pentru a te bucura de frumusețea unei noi vieți. Dar predicatorul vrea să spună că suntem proști dacă, pentru că ne temem de moarte, evităm să ascultăm instrucțiunile ei deprimante, ținându-ne distrași și distrați în case de veselie. Căci înțelepții descoperă că izvoarele esențiale ale vieții curg din ceea ce învățăm în casele de doliu.
Ceea ce dezvăluie sfârșiturile
Predicatorul vrea, de asemenea, să știm că suntem înțelepți să ascultăm cu atenție nu doar ceea ce ne învață o pierdere, ci și ceea ce ne învață fiecare sfârșit semnificativ. De aceea, el își mută atenția de la moarte pentru a vorbi despre sfârșituri la general: „Mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui” (Eclesiastul 7:8).
El spune asta nu numai pentru că fiecare sfârșit semnificativ din viața noastră poartă ecoul mesajului morții, ci și pentru că sfârșitul unui lucru dezvăluie ceea ce începutul său ascunde. În timp ce un început ne face să sperăm, promițând un viitor mai bun, descoperim doar la sfârșit dacă promisiunea, sau făcătorul de promisiuni, a fost cu adevărat demn de speranța pe care o aveam. Iar finalurile semnificative dezvăluie adesea și adevărata stare spirituală a inimilor noastre – în ce avem cu adevărat încredere, ce ne dă cu adevărat speranță și ce prețuim cu adevărat.
Moartea unei promisiuni
Într-o zi, cu mulți ani în urmă, când eu și fratele meu spălam geamuri pentru a ne putea întreține la facultate și la seminar, lucram în casa unui cuplu de bătrâni înstăriți. Soțul atinsese un succes remarcabil în carieră ca fondator al unei companii care conducea un mare lanț regional de supermarketuri, pe care l-a predat apoi copiilor săi când s-a pensionat.
Dar s-a dovedit a fi un om posomorât, deprimat, furios și amar. La un moment dat, după ce ne-a spus ceva inutil de dur și a plecat, soția sa a venit și și-a cerut scuze. Ea s-a dovedit a fi exact opusul: plină de viață, veselă și amabilă. În timp ce vorbeam, am descoperit că era o soră în Hristos și că avea o credință sinceră și puternică. Ne-a împărtășit cu discreție durerea ei profundă din cauza respingerii lui Hristos de către soțul ei și îngrijorarea ei cu privire la depresia severă a acestuia, care se instalase atunci când capacitățile și sănătatea lui în declin l-au forțat să renunțe la conducerea și influența sa în iubita lui companie. Când cariera lui a luat sfârșit, la fel s-a întâmplat și cu orice scop semnificativ al vieții lui. Când am terminat de spălat ferestrele, ne-am rugat împreună pentru el.
Anul următor, când femeia ne-a angajat din nou, era singură. Soțul ei, care nu mai avea pentru ce să trăiască, murise. Ea era îndurerată. Însă speranța ei în Hristos era puternică, iar pacea ei depășea simpla înțelegere umană.
Fără îndoială, acest om și-a început cariera cu energia alimentată de speranța unui viitor promițător. Dar sfârșitul său a arătat că data de expirare a acestei promisiuni era aceeași cu cea a carierei. Când aceasta s-a încheiat, prosperitatea și prestigiul care îi rămăseseră erau goale, fiind golite de un viitor și de o speranță.
Sunteți atenți?
Predicatorul știe cât de atrași suntem de acele cântece de sirenă pline de speranță care plutesc din casele de veselie și cât de respingătoare ni se par cântecele înfricoșătoare de jale care emană din casele de doliu. Dar el știe, de asemenea, cât de înșelătoare pot fi acele cântece de sirenă și cum cântecele de jale ne pot conduce la Sursa izvoarelor vieții.
Astfel, în Eclesiastul 7, el ne împinge către străfundurile noastre existențiale, declarând că ziua morții este mai bună decât ziua nașterii și că sfârșitul unui lucru este mai bun decât începutul lui. Cu alte cuvinte: „Ar fi înțelept să fii atent la ceea ce îți spun sfârșiturile tale, mai ales atunci când întâlnești moartea. Acești instructori înfricoșători te vor face înțelept dacă îi asculți, dar dacă îi ignori, o faci pe riscul tău.”
Predicatorul ne lasă pe fiecare dintre noi cu o întrebare implicită la care trebuie să răspundem: Ce ne dezvăluie sfârșiturile noastre? Pentru că, dacă le acordăm o atenție deosebită, ele ne vor dezvălui în ce ne-am pus cu adevărat credința, care este cu adevărat sursa noastră supremă de speranță și care este cu adevărat cea mai mare comoară a noastră. Sunt lecții importante de învățat. Pentru că tot ceea ce vom purta cu noi dincolo de moarte este credința, speranța și dragostea noastră.
Sursa: Desiring God