În fiecare an, de Ziua Recunoștinței, oamenii din America salută cu respect pelerinii sau indienii și vorbesc despre pregătirea pentru iarna care va urma.
Dar pentru creștini, înseamnă mult mai mult de atât, înseamnă mulțumire. Aceasta își găsește rădăcinile cu mult înainte de pelerini, într-o poveste la fel de veche ca și creația, cu un punct culminant vechi de două milenii. Este o poveste care continuă până în prezent și care oferă sens micilor noastre vieți, chiar și atunci când ne aflăm la mare distanță de punctul zero al istoriei, într-un loc numit Golgota.
Ați putea să o numiți adevărata poveste a mulțumirii – sau ați putea să o numiți Evanghelia creștină privită prin prisma acelei virtuți adesea subevaluate, cunoscută sub numele de „recunoștință”. Ea prezintă câteva texte biblice pe care altfel am fi înclinați să le minimalizăm.
Iată adevărata poveste a mulțumirii în patru etape.
Creat pentru recunoștință
În primul rând, Dumnezeu a creat omenirea pentru recunoștință. Voi existați pentru a-L aprecia pe Dumnezeu. El v-a creat pentru a-L onora, mulțumindu-I. Aprecierea atât a ceea ce este Dumnezeu, cât și a acțiunilor sale pentru noi – prin crearea noastră și susținerea vieții noastre – este fundamentală pentru o viață umană adecvată în lumea creată de Dumnezeu.
În timp ce descrie în Romani 1 ceea ce nu a mers bine în lume, apostolul Pavel ne oferă această imagine a aprecierii în ordinea creată:
„Deși L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au cinstit așa cum I se cuvenea și nu I-au adus mulțumiri, ci au devenit zadarnici în gândirea lor și inimile lor pline de nebunie s-au întunecat”. (Romani 1:21)
O parte din ceea ce primul bărbat și prima femeie au fost creați să facă a fost să Îl onoreze pe Dumnezeu fiind recunoscători. Și scopul pentru care existăm noi este să Îl onorăm pe Dumnezeu cu recunoștință – și de aici numeroasele porunci biblice care îndeamnă la recunoștință.
Omenirea a fost creată pentru a-L aprecia pe Dumnezeu. Dar, după cum am văzut deja în Romani 1, nerecunoștința nu era departe de inimile lor.
Căzut din cauza nerecunoștinței
În al doilea rând, cu toții am eșuat lamentabil în a-L aprecia pe Dumnezeu așa cum ar trebui. În cartea sa despre recunoștință, Ann Voskamp oferă o definiție memorabilă eșecului primului bărbat și al primei femei – și al diavolului care s-a aflat înaintea lor – de a experimenta și de a exprima în mod corect recunoștința.
Încă de când ne-am născut, continuăm să retrăim povestea din Grădină.
Satana, a vrut mai mult. Mai multă putere, mai multă glorie. În cele din urmă, Satana este un nerecunoscător. Și el își afundă veninul în inima Edenului. Păcatul lui Satana devine primul păcat al întregii umanități: păcatul nerecunoștinței. Adam și Eva sunt, pur și simplu, dureros de nerecunoscători pentru ceea ce le-a oferit Dumnezeu.
Răscumpărat prin recunoștință
În al treilea rând, Dumnezeu Însuși, în persoana Fiului Său, Isus, a intrat în lumea noastră, a trăit într-o stare de mulțumire fără cusur față de Tatăl Său și a murit în locul nostru pentru adânca noastră nerecunoștință. Isus, omul-Dumnezeu, este cel care a manifestat viața perfectă de recunoștință. Dacă ați urmărit vreodată textele în care Isus Îi mulțumește Tatălui Său, ați aflat că este o listă impresionantă.
Matei 11:25 [de asemenea, Luca 10:21]: În ceasul acela [notați contextul de nepocăință și de nerecunoștință „orașele în care se făcuseră cele mai multe dintre lucrările Lui mărețe”, versetul 20]. Isus a declarat: „Te laud, Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit copilașilor. Da, Tată, pentru că așa a fost plăcut înaintea Ta!.”
Ioan 11:41: „ … au dat deci piatra la o parte. Isus Și-a ridicat ochii și a zis: „Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat!”” [Isus îl învie apoi pe Lazăr din morți].
Matei 15:36 [și Marcu 8:6]: „Isus a luat cele șapte pâini și peștii și, după ce a mulțumit, le-a frânt și le-a dat ucenicilor, iar ucenicii le-au împărțit mulțimilor”.
Isus nu este doar Dumnezeu Însuși, ci și omul prin excelență recunoscător. Omul-Dumnezeu nu numai că a murit pentru a ne fi iertate păcatele noastre, pentru că nu i-am mulțumit lui Dumnezeu așa cum se cuvine, dar a trăit, de asemenea, o viață perfectă plină de mulțumire față de Tatăl Său.
Eliberat pentru recunoștință
În cele din urmă, prin credința în Isus, suntem răscumpărați de nerecunoștință și suntem eliberați pentru a fi de două ori mai recunoscători pentru sacrificiul pe care L-a făcut Dumnezeu pentru noi – nu doar ca niște creaturi ale Sale, ci și ca răscumpărați ai Săi.
Se cuvine ca o creatură să se afle într-o continuă stare de recunoștință față de Creatorul său. Și este și mai potrivit pentru un răzvrătit răscumpărat să fie într-o postură continuă de recunoștință față de Răscumpărătorul său. Tipul de viață care decurge dintr-un astfel de har uimitor este viața trăită în continuă recunoștință.
Și astfel, apostolul Pavel îi încurajează pe creștini să fie caracterizați de mulțumire.
Coloseni 1:11-12: Fie ca voi să fiți „ întăriți cu toată puterea, potrivit cu măreția gloriei Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare, cu bucurie, mulțumindu-I Tatălui, Care v-a îndreptățit să aveți parte de moștenirea sfinților în lumină.”
Coloseni 2:6-7: „Prin urmare, așa cum L-ați primit pe Cristos Isus, Domnul, tot așa să și continuați să trăiți în El, înrădăcinați și consolidați în El, întăriți în credință, așa cum ați fost învățați, aducând din plin mulțumire.”
Numai urmând exemplul lui Isus și cerându-I Lui puterea de a fi mulțumitori în orice lucru putem să trăim așa cum se cuvine, o viață plină de recunoștință, care să fie închinată Creatorului nostru.