Am citit acest lucru cu ani în urmă în cartea lui Edward John Carnell, Christian Commitment. El spune: Să presupunem că un bărbat întreabă: „Trebuie să-mi sărut soția de noapte bună?” Carnell oferă răspunsul: Da, dar nu acel gen de „trebuie”. Acest lucru este foarte profund. Ce a vrut să spună? A vrut să spună că omul care a pus această întrebare înțelege greșit natura datoriei. El crede că datoria se referă doar la comportamentul său exterior și că, dacă își sărută soția, și-a făcut datoria.
Dar punctul de vedere al lui Carnell este că datoria creștină este mai profundă decât manifestările corporale — întotdeauna mai profundă decât acțiunile noastre. Datoria noastră include nu numai acțiunile noastre, externe, care sunt adecvate și virtuoase, ci și o inimă virtuoasă ori un set corect de afecțiuni și emoții. Deci da, este datoria unui bărbat să își sărute soția — dar aceasta include datoria de a simți afecțiune pentru soția sa.
Iubirea motivată de datorie
O altă întrebare. Este iubirea mai puțin autentică dacă este motivată de datorie? Este suficient să iubesc pentru că așa ar trebui să fac? Se pare că iubirea poate fi concepută ca fiind un set de comportamente externe pe care cineva le poate dori, chiar dacă nu găsește nicio bucurie în actul de iubire. Dar este aceasta datoria biblică a iubirii? Nu cumva, biblic vorbind, iubirea include întotdeauna mai mult decât un simplu gest?
Așadar, vreau să susțin că datoria noastră este să simțim dincolo de fapte. Datoria de a dărui, de exemplu, include datoria de a ne bucura dăruind. Așadar, a dărui sau a iubi din datorie atunci când nu există bucurie în a dărui înseamnă, de fapt, a ne face doar jumătate din datorie. Voința lui Dumnezeu, așa cum este revelată în Noul Testament, este ca comportamentul nostru iubitor, faptele, să includă întotdeauna bucuria în Dumnezeu care se revarsă în speranța de a-i include și pe ceilalți oameni în ea. Am să repet acest lucru, pentru că este o propoziție etică absolut crucială pentru mine. Datoria biblică de a iubi, adică însuși sensul iubirii, include întotdeauna bucuria în Dumnezeu care se revarsă în actul, comportamentele de iubire în speranța de a-i include și pe alții în ea; adică, în bucuria noastră în Dumnezeu.
Bucuria de a iubi
Am obținut această definiție a iubirii din 2 Corinteni 8:2 și 9:7. Iată ce spune: „În timp ce treceați printr-un mare necaz” — macedonenii — „belșugul bucuriei lor și sărăcia lor mare au generat o abundență de generozitate din partea lor.” — dăruire, iubire — „din partea lor”. Observați cu atenție că „belșugul bucuriei lor. . . au generat o abundență de . . . generozitate”. Cu alte cuvinte, dragostea era revărsarea bucuriei în Dumnezeu — și vă puteți întoarce la versetul 1 pentru a vedea acest lucru. Bucuria în Dumnezeu este harul lui Dumnezeu revărsat asupra lor, care avea ca scop binecuvântarea altora și, astfel, includerea altora în acea bucurie. Asta este ceea ce face dragostea — întotdeauna.
Observați, de asemenea, că au existat două obstacole uriașe în calea acestei generozități: „un mare necaz” și „sărăcie”. Cu alte cuvinte, era un gest nespus de costisitor — ai putea spune chiar dureros — pentru creștini să dea dovadă de generozitate atunci când ei înșiși erau afectați și loviți de sărăcie. Dacă a existat vreodată un moment în care o persoană ar fi putut spune: „Cu siguranță, tot ceea ce se așteaptă de la noi aici sunt fapte ale datoriei, nu dărnicie sinceră”, acesta a fost reprezentarea acelui moment. Dar, de fapt, ceea ce a marcat aceste fapte de generozitate ca fiind un gest de iubire autentică a fost abundența bucuriei în Dumnezeu, care s-a revărsat în iubire și în speranța că și alții vor gusta din acea bucurie.
Principiul iubirii
Ce face un creștin atunci când este confruntat cu oportunitatea de a face o faptă bună utilă pe care nu simte nevoia să o facă? Aceasta este problema. Pentru că asta este realitatea cu care ne confruntăm. Dragostea desăvârșită față de Dumnezeu se va desfăta întotdeauna în a face voia lui Dumnezeu. Dar până când nu atingem perfecțiunea, ceea ce niciunul dintre noi nu vom face în această viață, suntem un popor ce duce o luptă continuă. Satana și păcatul ne corup voința astfel încât simțim dezinteres la gândul generozității. Iar aceasta este realitatea. Și acesta este motivul pentru care Isus a spus: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine” (Matei 16:24). În această lume decăzută în care păcatul și Satana ne împiedică să iubim, renunțarea la sine va fi întotdeauna o parte a datoriei de a iubi.
Cum funcționează aceasta în momentul în care există o oportunitate de a face bine și noi nu avem chef să facem bine? Am să vă ofer două opțiuni, iar oamenii se rezumă la acestea două. Adică, mă tem că majoritatea se ghidează după prima. Diferența dintre un hedonist creștin — concepția mea despre datoria noastră în acel moment în care nu avem chef să facem binele pe care ar trebui să îl facem — și cei care cred că emoțiile nu contează, sunt marginale, nu sunt esențiale în acel moment — acel grup spune: Doar fă-o. Doar fă-o. Fă ceea ce trebuie pentru că este ceea ce trebuie, ignorând în același timp învățătura biblică conform căreia a o face cu bucurie face parte din ceea ce trebuie în acel moment. Nu poți spune doar „fă-o” ca și cum ar fi întreaga ta datorie. Nu este așa. Este jumătate din datoria ta. Iată patru lucruri pe care trebuie să le faci dacă ești un hedonist creștin care nu are plâcere în cee ace trebuie să facă:
1. Recunoaște cu sinceritate în fața lui Dumnezeu și a ta că nu ai chef să alegi să faci acel bine. Recunoaște acest lucru.
2. Mărturisește-i lui Dumnezeu că este păcat și spune-i că îți pare rău pentru că inima ta nu a fost mai iubitoare.
3. Cere-i lui Dumnezeu în acel moment să îți redea bucuria, bucuria cea mai deplină, a mântuirii tale și o bucurie profundă în har care poate fi împărtășită cu alți oameni. Cereți-i să îți redea bucuria.
4. Acum, mergi mai departe și acționează. Fă acel gest plin de bunătate. Îndeplinește acea jumătate din datoria ta. Fă fapta bună sperând, așteptând, crezând. Ai cerut, te-ai rugat ca, în ea, bucuria să fie trezită și, de fapt, să te bucuri de iubire chiar înainte de a realiza fapta. Te bucuri sincer și profund că faci asta.
Cere-I să pună în tine iubire
Am văzut acest lucru întâmplându-se în viața mea de pastor de-a lungul anilor, iar și iar și iar. Eram în drum spre spital când nu aveam chef. Mă căiam înaintea lui Dumnezeu și spuneam: „Doamne, aș vrea să am mai multă compasiune. Aș vrea să simt mai multă afecțiune. Aș vrea să fii mai deplin prezent în inima mea. Te rog, redă-mi bucuria de a-mi iubi poporul”. Și de câte ori am intrat în acea cameră și, fie înainte de a ajunge la pat, fie în timp ce puneam mâna pe brațul unui prieten drag, Dumnezeu a trezit în mine bucuria de a fi acolo, bucuria de a putea împărtăși Cuvântul, bucuria de a fi un instrument al speranței lor, bucuria de a spera că o parte din bucuria mea în Domnul îi va susține în încercarea lor.
Așadar, datoria de a iubi include întotdeauna mai mult decât un comportament bazat pe voință. Ea include bucuria în Dumnezeu care se revarsă în speranța de a-i include și pe alții în ea. Atunci când comportamentul și bucuria sunt ambele prezente, datoria este îndeplinită. Iar atunci când bucuria nu este prezentă și mărturisim acest lucru, ne căim, ne rugăm pentru iertare și acționăm în speranța că Dumnezeu o va restabili, și aceasta este datoria noastră.