„Acestea două — glorificarea lui Dumnezeu și satisfacția în Dumnezeu — nu coincid întotdeauna în această viață, dar în cele din urmă trebuie să fie același lucru. Ne putem ruga pentru venirea împărăției lui Dumnezeu, dar dacă nu ne bucurăm de Dumnezeu în mod suprem cu toată ființa noastră, nu Îl onorăm cu adevărat ca Domn.” (Tim Keller – Rugăciunea)
Când te-ai dedicat ultima dată cu adevărat rugăciunii? Când te-ai regăsit rugându-te mai des și cu mai multă ardoare și așteptare? Ce ți-a ars în inimă, făcându-te să îngenunchezi? Ce te-a provocat să te rogi?
Pentru majoritatea dintre noi, a fost o nevoie bruscă sau acută.
Viața mergea, cu siguranță nu perfect, dar relativ lin, și apoi — bum. Poate că o factură surpriză a dat peste cap bugetul și v-a adus într-o mare încurcătură. Poate că un conflict a declanșat un incendiu într-o relație prețioasă — cu soțul/soția, un prieten, un coleg, un copil. Poate că o vizită la medic a mers îngrozitor de prost. Poate că ispita te-a urmărit și te-a lovit. Știai deja că întotdeauna ai nevoie de Dumnezeu, dar atunci ai simțit din nou această nevoie, trecând prin fiecare venă a corpului tău. Așa că te-ai rugat.
„Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se Numele Tău! Vie Împărăția Ta! Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Dă-ne azi pâinea noastră cea de toate zilele…” (Matei 6:9-11).
Dă-mi ceea ce am nevoie. Vindecă boala. Restaurează relația. Iartă-mi păcatul.
Știm instinctiv ce să facem atunci când suntem disperați.
Dar spune-mi, cum este viața ta de rugăciune atunci când nu ești atât de disperat? Te rogi mai puțin și ai mai puține așteptări? Nu te rogi deloc? Și ce sugerează rugăciunile tale pe timp de pace cu privire la scopul rugăciunii?
Să învățăm de la un popor care nu se ruga
Dumnezeu îl cheamă pe profetul Ieremia să meargă și să își confrunte poporul cu privire la lipsa lor de rugăciune. Totuși, înainte de a-i mustra, Domnul își amintește de o perioadă diferită, mai dulce, de care S-a bucurat alături de ei:
„Du-te și vestește în auzul locuitorilor Ierusalimului astfel: Așa vorbește Domnul: Îmi amintesc de credincioșia tinereții tale, cum, mireasă fiind, Mă iubeai și Mă urmai prin deșert, pe un pământ nesemănat.” (Ieremia 2:2)
La un moment dat, aceștia au fost o mireasă tânără și evlavioasă. El își amintește de afecțiunea și devotamentul lor. Și observați că inima poporului era cea mai înflăcărată în cele mai cumplite circumstanțe. Nu aveau o casă. Erau vulnerabili în fața dușmanilor. Aveau asigurată hrana doar pentru o zi. Și totuși, Îl iubeau pe Dumnezeu. S-au apropiat de El cu inimile înflăcărate.
Apoi flacăra s-a stins: „Ce nedreptate au găsit strămoșii voștri în Mine, de s-au îndepărtat de Mine? Ei s-au dus după deșertăciuni și au devenit ei înșiși deșertăciuni.” (Ieremia 2:5).
Și observați unde s-au răcit inimile lor: „V-am dus într-o țară ca o livadă, ca să mâncați din rodul ei și din bunătățile ei, însă voi ați venit și Mi-ați pângărit țara, Mi-ați transformat moștenirea într-o urâciune.” (Ieremia 2:7)
În pustiu, poporul a fost o soție evlavioasă. În paradis, acesta și-a părăsit prima iubire.
Unde este Domnul?
Totuși, Domnul se implică în mod divin dorind să rezolve o anumită problemă, un simptom deosebit de grav al bolii lor spirituale:
Ei nu au întrebat: „Unde este Domnul?” (Ieremia 2:6, 8)
Cu alte cuvinte, de îndată ce au scăpat din pustiu, au încetat să se mai roage. Când simțeau nevoia de Dumnezeu — de foame, de protecție, de îndrumare — alergau spre El. Dar de îndată ce aceste nevoi au fost satisfăcute, ei nu l-au mai căutat. Asta l-a înfuriat pe Dumnezeu:
„Mirați-vă de aceasta, ceruri!
Înfiorați-vă, uimiți-vă mult“,
zice Domnul…”(Ieremia 2:12)
Dumnezeu cheamă cerurile să se culce în țărână și cenușă pentru că poporul a încetat să Îl mai caute în rugăciune. Nu vi se pare o reacție exagerată? Lipsa de rugăciune merită o asemenea aversiune?
Noi, desigur, vedem destul de ușor nechibzuința. Israel, cum ai putea să-L neglijezi pe Dumnezeu după ce te-a trecut prin atâtea? Dar apoi, ne dăm seama că și noi facem la fel. Dumnezeu ne răspunde la rugăciuni, intervine confortul, iar noi încetăm să ne mai întrebăm „Unde este Domnul?” — până când avem din nou nevoie de ceva. Dumnezeu caută un popor care aleargă la El în nevoie și în belșug, în pustie și în paradis.
El ne luminează dimineața
Acest tip de viață de rugăciune nu este doar despre dependență. Amintiți-vă, Domnul spune: „Îmi aduc aminte de iubirea voastră cea dintâi”. El nu este doar supărat că au încetat să se mai roage; este supărat că au încetat să îi mai ofere adorare. Isus i-a avertizat pe cărturari și farisei: „Poporul acesta Mă onorează cu buzele, dar inima lui este departe de Mine!” (Matei 15:8). Ascultați ce urmează în Ieremia 2:12-13:
„Mirați-vă de aceasta, ceruri! Înfiorați-vă, uimiți-vă mult, zice Domnul, căci poporul Meu a comis două lucruri rele: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat fântâni, fântâni sparte, care nu țin apa.”
Ca niște cisterne sparte, care nu pot ține apă. Ei au încetat să se mai întrebe: „Unde este Domnul?” și au încetat să mai bea apă din fântână. Dumnezeu s-a oferit lor ca o fântână infinită, care satisface totul, iar ei I-au întors spatele și au început să sape gropi în nisip. Acesta este păcatul: respingerea frumuseții și valorii lui Dumnezeu și încercarea de a ne găsi împlinirea în altă parte.
John Piper spune: „Esența răului este să ne pierdem dorința după Dumnezeu și să preferăm orice altceva în schimbul lui Dumnezeu, mai ales atunci când El se oferă să fie pentru noi izvorul nesfârșit de viață și bucurie”.
Așadar, scopul rugăciunii nu este niciodată simpla dependență. Oh, ne rugăm ca Dumnezeu să ne ofere multe, să ne vindece, să ne împace, să ne ierte — zilnic și pe tot parcursul zilei. Ne rugăm din dependență și chiar disperare, dar ne rugăm și din afecțiune și adorație. „Satură-ne dimineața cu îndurarea Ta, iar noi vom striga de bucurie și ne vom veseli în toate zilele noastre.” (Psalmul 90:14).
Strigăte de dependență și încântare
În minunata sa carte unde ne vorbește despre rugăciune, bazându-se pe secole de înțelepciune despre scopul și puterea acesteia, Tim Keller intră în acest dans dintre dependență și încântare. El vorbește despre îmbinarea dintre „rugăciunea pentru împărăție” (cerându-i lui Dumnezeu să lucreze în lume) și „rugăciunea pentru comuniune” (bucurându-se de prezența și relația cu Dumnezeu). El scrie:
„Catehismul Westminster Shorter ne spune că scopul nostru este „să-L glorificăm pe Dumnezeu și să ne bucurăm de El pentru totdeauna”. În această frază celebră vedem reflectate atât rugăciunea împărătească, cât și rugăciunea de comuniune. Acestea două — glorificarea lui Dumnezeu și satisfacția în Dumnezeu — nu coincid întotdeauna în această viață, dar în cele din urmă trebuie să fie același lucru. Ne putem ruga pentru venirea împărăției lui Dumnezeu, dar dacă nu ne bucurăm de Dumnezeu în mod suprem cu toată ființa noastră, nu Îl onorăm cu adevărat ca Domn.” (Tim Keller – Rugăciunea)
Tipul de viață de rugăciune care Îl onorează cu adevărat pe Dumnezeu este o viață de rugăciune care se bucură de Dumnezeu. Când ne întrebăm: „Unde este Domnul?” — în pustie și în prosperitate — este pentru că vrem să Îl cunoaștem, să Îl vedem, să Îl savurăm. Și când o facem, aproape că Îl putem auzi spunând:
„Fiți încântate, ceruri, la auzul acestora; fiți entuziasmate, fiți complet fascinate, pentru că poporul Meu M-a urmat neîncetat, pe Mine, izvorul apelor vii, chiar și atunci când le-am dat totul.”