El a venit într-o lume fără de Dumnezeu
O, vino, O, vino, Emanuel,
Și răscumpără captivul Israel
Care jelește în acest exil singuratic
Până la apariția Fiului lui Dumnezeu
Bucurați-vă! Bucură-te! Emanuel
Va veni la tine, Israele.
De la Adam și Eva încoace, speranța poporului lui Dumnezeu s-a bazat pe o venire. Suntem un popor care așteaptă, un popor care tânjește, un popor care știe că are nevoie de salvare și știe că numai „Cel ce vine” o poate aduce (Evrei 10:37).
Timp de peste o mie de ani, imnul „O, vino, vino, Emanuel” a pus în cuvinte așteptarea bisericii, în special în timpul Adventului (un cuvânt care se referă la o sosire, o venire). Adventul, mai mult decât orice alt anotimp, ne îndeamnă să așteptăm cu nerăbdare venirea Salvatorului nostru — iar „O, vino, o, vino, Emanuel”, poate mai mult decât orice alt imn, pune în versuri perioada noastră de așteptare.
„Iată”, a spus profetul, a spus îngerul, «fecioara va rămâne însărcinată și va naște un fiu și-i vor pune numele Emanuel» (Matei 1:23). Îl vor numi Dumnezeu este cu noi.
Țara exilului singuratic
În centrul condiției umane se află o singurătate profundă și de nezdruncinat. Putem găsi modalități de a masca acest sentiment, dar cu oricât de mulți oameni ne-am înconjura sau oricât de multe plăceri ne-ar încântă inima, suntem prin natura noastră un popor singuratic pe o planetă singuratică. Căci oricine și orice este cu noi, suntem totuși „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12).
Fără Dumnezeu: ca trupul fără suflet, copacul fără sevă, familia fără tată sau mamă, pământul fără soare. Cuvintele strălucesc ca sabia de la poarta estică a Edenului: deși cu prieteni, cu bani, cu slujbă, cu familie, cu plăceri, cu putere, cu belșug — acel „fără” anulează totul. Suntem inevitabil singuri fără Dumnezeu. Suntem pierduți spiritual.
Imnul denumește lumea ca find o captivitate, exilul nostru singuratic într-o țară „sub păcat” (Romani 3:9). Suntem precum Israel în Egipt sau poporul lui Dumnezeu „lângă apele Babilonului” (Psalmul 137:1) — dar mult mai rău, pentru că faraonul nostru ne urmărește oriunde am merge, iar râurile exilului nostru curg prin chiar sufletul nostru. Fără Dumnezeu, suntem în exil.
Casa noastră nu se află dincolo de Marea Roșie sau de un pustiu, ci dincolo de prăpastia infinită săpată de păcatul uman. Așa că trăim și murim într-o țară a exilului singuratic, noi fără Dumnezeu. Cu excepția cazului în care, cumva, ar veni un așa-numit Emanuel, Dumnezeu cu noi.
Isus, al nostru Emanuel
Acum, într-un fel, Israelul Îl cunoștea pe Dumnezeul său ca fiind Emanuel înainte ca îngerul să vorbească cu Maria. Moise nu voia să plece din Sinai decât dacă Dumnezeu mergea „cu noi” (Exodul 33:15-16). În momente disperate, poporul își amintea că „Domnul oștirilor este cu noi” (Psalmul 46:6). Templul, în special, a fost un semn prețios al prezenței lui Dumnezeu alături de poporul Său.
Dar templul a fost, de asemenea, o mărturie cutremurătoare a îndepărtării lui Dumnezeu de poporul Său. Altarul, ușa și vălul au blocat de trei ori prezența lui Dumnezeu în Locul Preasfânt, chiar și față de cei mai integri dintre israeliți. Doar o singură persoană putea intra în Locul Preasfânt — „și aceasta doar o dată pe an” (Evrei 9:7).
Așadar, în cel mai profund sens, poporul lui Dumnezeu era exilat chiar și în Israel; era singur chiar și în țara promisă. Oricât de departe ar fi mers spre vest, ei încă trăiau la est de Eden, pentru că îngerii brodați pe vălul templului încă „se întorceau în toate direcțiile să păzească” grădina pe care am cunoscut-o cândva (Geneza 3:24; Exodul 26:31).
Aveam nevoie de ceva mai mult. Aveam nevoie de un templu care nu este făcut de „mâini omenești”, dar făcut de mâini cerești (Marcu 14:58). Aveam nevoie de un Loc Preasfânt făcut om, un sanctuar cu piele, un văl născut dintr-o fecioară. Aveam nevoie de un templu pe care Ioan să își poată așeza capul și pe care Toma să îl poată atinge (Ioan 13:23; 20:27). Aveam nevoie ca Emanuel să intre în țara exilului nostru. Și aveam nevoie ca el să moară așa cum meritam noi, exilații.
Și așa a și făcut. Isus a venit, Dumnezeu este cu noi, pentru a restabili relația prin răscumpărare. El a venit să fie Emanuel pe cruce, strigând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Matei 27:46). Acolo, Isus a îmbrățișat captivitatea noastră — și a luat captivitatea în robie. Acolo a intrat în exilul nostru — și l-a încheiat din interior.
Fiul lui Dumnezeu a venit să fie cu noi pentru a putea experimenta tot ceea ce înseamnă să fii fără de Dumnezeu — și pentru ca, de cealaltă parte a celui mai singuratic dintre exiluri, singurătatea noastră să poată lua sfârșit atunci când spunem: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai primit?
Singuri, dar nu atât de singuri
În inima condiției umane se află o singurătate profundă și de nezdruncinat. Dar în inima condiției creștine se află o prezență profundă și de nezdruncinat. Sentimentul nostru de exil poate persista și putem simți, uneori, durerea vechii singurătăți. Dar dacă am putea citi inscripția subtilă de pe inima noastră, acesta nu ar mai transmite mesajul „fără Dumnezeu”, ci mai degrabă „iubitul lui Emanuel”.
Odată, ne simțeam singuri chiar și în mijlocul mulțimii; acum, ne simțim conectați chiar și atunci când suntem complet singuri. Așa cum le-a spus Isus ucenicilor Săi, „Voi . . . mă veți lăsa singur. Dar eu nu sunt singur” (Ioan 16:32). Singuri, dar nu atât de singuri. Așa suntem și noi în Hristos, pentru că darul lui Emanuel a fost să pună un alt Emanuel în inimile noastre, Duhul Sfânt, care este chiar Dumnezeu în noi (Ioan 14:17).
Așadar, chiar și atunci când ne simțim singuri, nu suntem singuri. Captivitatea noastră a luat sfârșit, exilul nostru solitar s-a încheiat. Pentru că Isus, Emanuel al nostru, a venit.
El a venit în lumea păcatului,
Din carne și sânge transformându-Și rudele cele mai dragi.
A murit ca să ne primească în brațele Sale,
Și să ne țină până va veni din nou în slavă.