Încercarea ne dezvăluie adevărata noastră esență. Ne presează, ne rănește și scoate la iveală cine suntem cu adevărat. În momentele bune, când totul merge perfect — o soție fericită, copii cuminți, prieteni devotați, stabilitate din punct de vedere financiar și, ca pastor, membri ai bisericii care stau în ascultare — mă simt cea mai bună versiune a mea. Dar atunci când copilul plânge fără încetare, când soția este neliniștită, când prietenii dispar, situația financiară se deteriorează și membrii bisericii nu vor să asculte, cine sunt eu cu adevărat? Nu este oare mai ușor să te „încrezi în Domnul din toată inima” când nu simți cu adevărat nevoia să faci asta?
Diavolul ar spune că da. Când Dumnezeu îl laudă pe Iov, Satana îl provoacă:
Atunci Satan I-a răspuns Domnului și a zis:
„Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu ai pus tu un gard de protecție în jurul lui, în jurul casei lui și în jurul a tot ce este al lui? Tu ai binecuvântat lucrul mâinilor lui și averile lui i s-au înmulțit în țară. Dar ia întinde-Ți mâna și atinge-Te de tot ce are, și vei vedea dacă nu Te va blestema în față.” (Iov 1:9-11)
Cu alte cuvinte, prosperitatea lui susține credința. Acest spirit perfid nu crede niciodată în integritate. Însă ce urmează va dezvălui adevăratul caracter; încercarea va scoate la lumină esența.
Încercările și rugăciunea
David a fost un om care a trecut prin numeroase încercări de-a lungul vieții sale — dar nu suntem noi recunoscători? Psalmii săi se revarsă precum cel mai dulce vin presat în adversitate. Pe măsură ce explorăm (fără voia noastră) suferința și rătăcim prin nopți pline de nesiguranță, oriunde mergem pare să găsim scris: Pe aici a trecut și David. Călătoriți prin valea umbrei morții, în disperare totală, în conflicte sufletești, și vânați de către Satana. Acolo așteaptă David să ne cânte suferința, să ne numere întristările și să ne îndrepte spre lumina speranței în Dumnezeu. Muzica sa l-a alinat pe chinuitul Saul și pe mulți alți „Saul” de atunci.
Psalmul 27 este un alt psalm extras din teascul vinului. Nu ne sunt clare toate detaliile. Tot ce știm este că vulturii se învârt deasupra capului său; el este vânat.
„Când se apropie răufăcătorii de mine ca să‑mi devoreze carnea, tocmai ei, asupritorii și dușmanii mei, se poticnesc și cad. Chiar dacă o armată și‑ar așeza tabăra împotriva mea, inima mea nu s‑ar teme. Chiar dacă s‑ar porni război împotriva mea, chiar și atunci aș fi încrezător.” (Psalmul 27:2-3)
El știe că oamenii doresc să-l ucidă. Dacă scrie aceste rânduri pe când fugea de regele Saul, atunci adversarii săi sunt într-adevăr puternici. Dacă scrie aceste rânduri mai târziu, ca rege, știe că oamenii ar călca peste cadavrul său pentru a-i lua coroana. Își imaginează adversarii, uriașii și canibalii: „Când se apropie răufăcătorii de mine ca să‑mi devoreze carnea”. Acești oameni sunt bestii, omnivore, aliniate, cu dinții dezgoliți și la pândă.
Ce reiese din omul interior? O credință sfidătoare în Dumnezeu. „Doamne, învață-mă calea Ta, condu-mă pe cărarea cea netedă, din cauza celor ce mă pândesc. Nu mă lăsa în voia dușmanilor mei, căci împotriva mea se ridică niște martori mincinoși care suflă violență.” (Psalmul 27:1).
Iată-l pe păstorul care l-a înfruntat pe prădătorul din Gat și s-a întors cu capul dușmanului. Și cu duhoarea urât mirositoare a respirației morții pe gât, el scrie în continuare versetul vieții sale. În timp ce dușmanii îl urmăresc, ce fel de om iese la iveală? Un slujitor ascultător.
Un singur lucru cer
Vedeți cât de extraordinar este acest lucru: în timp ce asasinii pândesc pe coridor, dorința lui David, pasiunea lui mistuitoare, este să fie singur cu Dumnezeul său. Câinii de vânătoare se adună la baza copacului său, dar îl văd privind spre ramurile mai înalte, dorind să fie mai aproape de ceruri.
Un singur lucru am cerut de la Domnul și-l caut cu insistență: să locuiesc în Casa Domnului în toate zilele vieții mele, ca să privesc frumusețea Domnului și să-L caut în Templul Lui. (Psalmul 27:4)
Când frica își dezvăluia rânjetul deformat, el tânjea să privească frumusețea Dumnezeului său. Aici nu găsim un ateu în vizuină, nici măcar un simplu monoteist, ci un iubitor de Dumnezeu a cărui minte, chiar și în acest coșmar, visa cu ochii deschiși să-L vadă pe Rege în frumusețea Sa. După cum scrie Charles Spurgeon: „În circumstanțele dureroase ale lui David, ne-am fi așteptat ca el să dorească odihnă, siguranță și o mulțime de alte lucruri bune, dar nu, el și-a dedicat inima Regelui”.
În timp ce propria sa viață se clatină în balanță, el ne învață despre ce este vorba cu adevărat în viața noastră. Pe măsură ce Minerul îl cerne, nisipul cade prin el; rămâne o singură bijuterie. El tânjește „să se bucure de prezența constantă a lui Dumnezeu”, comentează Derek Kidner:
„Observați claritatea și originalitatea scopului (un singur obiectiv) — cea mai eficientă reacție în fața temerilor care ne distrag atenția — și prioritățile acestui scop: a contempla și a căuta; o preocupare profundă pentru Persoana lui Dumnezeu și pentru voința Sa. Aceasta este, în esență, adevărata închinare; de fapt, acesta este nucleul uceniciei.”
Să locuiască cu Dumnezeu în toate zilele vieții sale, să vadă ceva — să vadă pe Cineva — „să privească frumusețea Domnului” și să vorbească cu El în palatul Său— aceasta însemna totul pentru el. Viața nu însemna să domnească, să ucidă uriași, să se căsătorească și să aibă copii, să acumuleze bogății, să mănânce, să bea sau să se veselească.
Cei mai mulți dintre noi nu vom fi niciodată urmăriți de oameni care încearcă să ne ia viața. Dar putem învăța prioritatea închinării din necazurile întunecate ale lui David. El a dorit să trăiască într-un mod care să aducă slavă lui Dumnezeu. Întorcându-ne la jocul de tronuri al lui David — viața lui atârnând în balanță— găsim un om nu numai după inima lui Dumnezeu, ci după Dumnezeu Însuși. David, un om care căuta chipul lui Dumnezeu, a fost trecut prin ceea ce trecem și noi.
Chemarea din spatele căutării noastre
Sunt convins de originalitatea cererii lui David și mă minunez de circumstanțele din care aceasta a apărut. Când i s-a oferit un singur lucru, Solomon a cerut înțelepciune; David, la fel ca Moise, a cerut să vadă fața lui Dumnezeu. Ce cer eu? În timp ce îmi analizez viața, care este căutarea inimii mele? Este aceea de a vedea măreția Dumnezeului meu în toate zilele vieții mele? Oare dorințele mele ajung la acest nivel?
Nu mai sunt căldicel, ci devin fierbinte atunci când realizez că această viziune care aduce fericirea veșnică nu este doar dorința omului, ci dorința lui Dumnezeu pentru om. Obsesia lui David de a-L vedea pe Dumnezeu era, de fapt, un act de ascultare față de porunca divină. David dezvăluie această taină mai târziu într-un psalm:
„Inima îmi spune din partea Ta: „Caută fața Mea! „Doamne, fața Ta o caut! Nu‑Ți ascunde fața de mine, nu îndepărta cu mânie pe robul Tău! Tu ești ajutorul meu.”” (Psalmul 27:8-9)
Cea mai prețuită închinare a noastră nu urcă niciodată mai sus de un răspuns. În spatele cererii noastre se află întotdeauna porunca Lui: „Caută fața mea”. Creștinismul nu se referă la faptul că noi ne înălțăm la zei și le invadăm raiul, ci la faptul că Dumnezeu coboară la noi și ni-L dăruiește pe al Său. Ceea ce înseamnă că nu noi îl convingem să fie văzut; el ne convinge pe noi să vedem.
Când a intervenit Isus și a făcut o rugăciune, cu cea mai mare ardoare, în numele nostru? El s-a rugat din toată inima : „Tată, doresc ca acolo unde sunt Eu, să fie cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea, glorie pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24).
Isus, prin dorința lui David, ne oferă mai mult decât un psalm sau simpla compasiune în momentele noastre cele mai întunecate. El Se oferă pe Sine. În timp ce ne zvârcolim în disperare, El nu doar ne îndrumă spre Dumnezeu, ci locuiește printre noi ca Dumnezeu.
Și cumva, nu a fost el încercat? Satana a încercat să Îl ispitească: „Se teme de Dumnezeu fără motiv?” Armatele de oameni l-au arestat noaptea, l-au batjocorit, l-au biciuit și l-au răstignit. L-au asaltat pentru a-i devora carnea. Taurii cei puternici ai Ierusalimului l-au înconjurat; și-au deschis larg gura asupra lui ca un leu (Psalmul 22:12-13). Și cine era el atunci, zdrobit în teascul de vin al mâniei Tatălui? „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23:34). În miezul nopții, al mâniei lui Dumnezeu, în valea morții a doua, vezi următoarea inscripție pe un copac: „Fiul lui Dumnezeu, fiul lui David, a trecut prin ceea ce treci și tu”.
Și a fost acolo pentru ca noi să putem fi acolo unde este El, pentru a avea parte de slava Sa pentru totdeauna.
Îl vom vedea
O, prieten drag, Îl vei vedea în curând. Cum vei aștepta atunci? Înalță o rugăciune ca a lui David, astfel încât atunci când Îl vei vedea să ai încredere în fața Lui și să nu te rușinezi la venirea Lui (1 Ioan 2:28). Imaginați-vă această venire. Vederea Lui nu doar va binecuvânta, ci va înfrumuseța; veți fi ca El, pentru că „îl veți vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2). Iar noi Îl vom vedea așa cum este.
Îl vom vedea, nu cu o trestie în mână, ci ținând un sceptru de aur. Îl vom vedea, nu batjocorit, scuipat și insultat, nu os din osul nostru, în toate chinurile, suferințele și necazurile noastre; ci Îl vom vedea înălțat; nu-L vom mai vedea pe Hristos Omul durerilor, cunoscătorul durerii, ci pe Hristos Omul-Dumnezeu, strălucind de splendoare, strălucind de lumină, îmbrăcat în curcubee, încins cu nori, înfășurat în fulgere, încununat cu stele, cu soarele la picioarele Sale.
Doamne, Dumnezeul nostru, Strălucirea cerului și Dorința noastră, un singur lucru îți cerem și un singur lucru vom căuta: să locuim în împărăția Ta în toate zilele vieții noastre, să privim frumusețea Ta. Când inimile noastre sunt acum încercate și zdrobite, fie ca ceea ce iese să fie un cântec care imploră să vedem mai mult, care imploră să vedem, în cele din urmă și pentru totdeauna, Fața Ta, descoperită, dar nu străină — Fața Ta, un rai al frumuseții și frumusețea raiului.