Te-ai întrebat vreodată cum să-ți aduci păcatele înaintea lui Dumnezeu? Când vine vorba de mărturisirea păcatelor noastre, mulți creștini cad în una dintre cele două erori — ambele fură bucuria, tulbură pacea și subminează siguranța.
În una dintre tabere sunt cei pe care i-am putea numi non-confesioniști, creștini care rareori Îi mărturisesc lui Dumnezeu păcate specifice. Poate că motivul este teologic: „Hristos a acoperit deja toate păcatele mele, deci de ce să le mai mărturisesc?” Sau poate că, având o înțelegere slabă a harului, ei nu pot suporta expunerea și rușinea provocate de mărturisire. Sau poate pur și simplu nu își fac timp să se oprească, să reflecteze la propria lor viață și și să își aducă păcatele înaintea lui Dumnezeu. Oricum ar fi, rareori aceștia spun ceva de genul: „Părinte, am poftit” — sau „am bârfit”, „am invidiat”, „am mâncat în exces”, „m-am înfuriat” — „și îmi pare rău. Vrei să mă ierți?” În cealaltă tabără (o tabără pe care o cunosc destul de bine) sunt cei pe care i-am putea numi mărturisitori recidiviști, creștini care aduc același moment din nou și din nou în fața lui Dumnezeu, cerând în mod repetat iertare. Păcătuiesc, se simt vinovați, își mărturisesc păcatele— și totuși încă se simt neiertați. Așadar, își mărturisesc din nou păcatele, și din nou, poate de trei sau patru (sau mai multe) ori, doar pentru a fi siguri că au făcut ce erau datori să facă. De cele mai multe ori, însă, mărturisirile lor repetate nu fac mare lucru pentru a estompa lama ascuțită a vinovăției. Rușinea și vinovăția lor este un demon pe care numai timpul îl poate alunga.
Pentru ambele tipuri de creștini, Psalmul 32 rostește un cuvânt necesar și foarte important: „Mărturisește”.
Urmând psalmul, am putea descrie mărturisirea sănătoasă în patru părți: Fii atent la mâna lui Dumnezeu. Recunoaște-ți păcatele. Primește iertarea lui Dumnezeu. Bucură-te în El.
1. Fii atent la mâna lui Dumnezeu
„Căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea” (Psalmul 32:4).
Psalmul 32 ne vorbește despre păcatele iertate și vinovăția ce trebuie dată uitării, despre un Rege care domnește în har și îi primește pe păcătoși cu brațele deschise. Dar, la începutul psalmului, David jelește, de asemenea, durerea celor care, din orice motiv, refuză să se îndrepte către singura ușă care duce la astfel de bucurii: pocăința. Privind la trecutul său mizerabil și la păcatul său nemărturisit, David scrie: „Când tăceam, mi se uscau oasele și toată ziua gemeam.” (Psalmul 32:3).
David nu ne împărtășește cu exactitate despre ce păcat era vorba și nici nu spune cât timp a durat tăcerea sa. Dar ne spune că păcatul său nemărturisit a început să-i distrugă atât sufletul, cât și trupul, făcându-i oasele fragile și secătuindu-i puterea, hărțuindu-l ziua și tulburându-l noaptea (Psalmul 32:3-4). Mâna Domnului a apăsat greu asupra lui.
Probabil că știi câte ceva despre acest sentiment. Un comentariu rușinos îți iese din gură, poate, sau un gând rătăcit te ispitește în locuri întunecate, sau o sesiune de scroll te trimite în spirala geloziei sau a autocompătimirii. Pentru o oră, câteva minute, chiar o clipă, te îndepărtezi de Dumnezeul tău. Apoi apare un sentiment de vinovăție — dar îl înăbuși imediat. Nu, îți spui, nu a fost păcat. Sau poate că da, a fost păcat, dar hai să trecem mai departe. Dar nu poți trece mai departe. Timpul trece. Conștiința presează. Atenția eșuează. Somnul fuge. „Mâna Ta apăsa asupra mea” (Psalmul 32:4).
Și apoi îți amintești: această mână, această greutate, este defapt milă. Dumnezeul tău ofensat nu te-a lăsat singur, nu te-a părăsit și nu a permis păcatului să îți macine conștiința. El te tulbură pentru că te iubește. Îți tulbură liniștea pentru a-ți reaminti de relația ta întreruptă cu el — și pentru a te restaura. El te cheamă să mărturisești.
Unii, desigur, suferă de o conștiință hiperactivă care îi lovește atunci când Dumnezeu nu o face. Pentru astfel de creștini, pentru a distinge între mâna lui Dumnezeu și propria lor mână (sau mâna Satanei, de altfel) este nevoie de înțelepciune și sfat din partea altora. Dar mulți dintre noi, în special cei care mărturisesc păcatul mai rar, putem învăța de la David să fim atenți la mâna lui Dumnezeu, indiferent cât de ușor sau greu ne apasă. Și putem lăsa acea mână să ne conducă la ceea ce face David în continuare.
2. Recunoaște-ți păcatele
„Atunci mi-am mărturisit păcatul și nu Ți-am ascuns nelegiuirea mea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Și, astfel, Tu ai iertat vina păcatului meu.”” (Psalmul 32:5)
Este posibil ca David să fi tăcut prea mult timp în păcatul său, dar odată ce deschide gura, nu se abține. Într-un singur verset, David folosește trei grupuri de câte trei pentru a insista asupra onestității și seriozității mărturisirii sale.
Observați, în primul rând, repetarea de trei ori a „meu”: „păcatul meu . . . nelegiuirea mea . . . fărădelegile mele”. Oricare ar fi circumstanțele atenuante și oricine altcineva ar fi fost vinovat, David știe că păcatele lui sunt ale lui și, prin urmare, le recunoaște fără scuze.
În al doilea rând, luați în considerare cele trei cuvinte pe care le atașează vinovăției sale profund personale: păcat, nelegiuire și fărădelegi. David nu ar numi (așa cum facem noi atât de des) imoralitatea sexuală „poticnire”, sau ura „iritare”, sau minciunile „greșeli”. El își numește vinovăția așa cum o face Dumnezeu. Mulți au descris mărturisirea ca fiind un acord cu Dumnezeu cu privire la păcatul nostru — și exact aceasta face David aici. Fiecare cuvânt este direct, umilitor și reflectă adevărul.
În al treilea rând, observați cele trei moduri în care David își descrie discursul față de Dumnezeu: „Am recunoscut . . . Nu am acoperit . . . Voi mărturisi”. El nu mormăie „îmi pare rău”; el nu se adresează lui Dumnezeu distrat. În schimb, el își expune inima în fața lui Dumnezeu în mod complet, liber și chibzuit.
O mărturisire precum cea a lui David poate fi scurtă sau lungă; poate conține multe sau puține cuvinte. Specificul va depinde, în parte, de gravitatea păcatului nostru și de durata tăcerii noastre. Dar indiferent dacă este scurtă sau lungă, cheia este să ne privim păcatul în ochi și să-i mărturisim propria-i urâțenie în mod direct. Aici, David se ocupă serios de păcatul său. Și descoperă, așa cum spunea odată Charles Spurgeon: „Când ne confruntăm serios cu păcatul nostru, Dumnezeu va fi blând cu noi”.
3. Primește iertarea lui Dumnezeu
„Tu ai iertat vina păcatului meu”. (Psalmul 32:5)
David a mărturisit acum. A pus capăt tăcerii sale încăpățânate, și-a plecat capul obosit și și-a recunoscut păcatele înaintea lui Dumnezeu. Și apoi, în liniștea mărturisirii sale, vine un răspuns pe cât de uimitor, pe atât de simplu: „Tu ai iertat”. Dumnezeu a iertat — chiar așa? Chiar așa, mâna care apăsa greu asupra mea, acum s-a retras? Da, chiar așa. Poate că David a ezitat să mărturisească; Dumnezeu nu a ezitat să ierte.
Știm din alți psalmi ai lui David (cum ar fi Psalmul 51) că poate trece ceva timp până când ne simțim pe deplin iertați. De asemenea, știm din viața lui David că iertarea lui Dumnezeu nu înlătură întotdeauna consecințele profund dureroase (ca în cazul Batșebei și al lui Urie). Dar în acest psalm, David vrea să ne amintim și să îmbrățișăm promisiunea aproape prea minunată pentru a fi adevărată: Dumnezeu este gata să ierte îndată ce ne mărturisim păcatul.
Sfârșitul scurt al versetului 5 – „ai iertat vinapăcatului meu” — subliniază în mod direct acest fapt. Dar pentru cei predispuși să persiste în vinovăție chiar și după o mărturisire sinceră și deschisă, David surprinde iertarea lui Dumnezeu și din alte câteva unghiuri. Într-adevăr, pe cât de variat este vocabularul Scripturii în ceea ce privește răul uman (păcat, nelegiuire, fărădelegi și altele), pe atât de multe descrieri ale milei divine găsim.
Dacă ne simțim îndurerați, împovărați de vină, el iartă. Dacă păcatul nostru pare să se afișeze cu îndrăzneală înaintea noastră, el îl acoperă (Psalmul 32:1). Dacă nu ne putem uita eșecurile anterioare, el se angajează să nu le ia în considerare (Psalmul 32:2). Când ne simțim expuși, el este adăpostul nostru; când suntem în pericol, el ne protejează; când suntem asaltați cu acuzații, el ne înconjoară cu strigăte de eliberare (Psalmul 32:7).
Nu avem nicio vină pentru care Dumnezeu să nu aibă un har corespunzător. Pentru că în Isus Hristos (Mesia în care spera David, dar pe care nu-l cunoștea încă pe nume), Dumnezeu manifestă mai multă milă decât oricine altcineva.
4. Bucură-te în El
„Bucurați-vă în Domnul, înveseliți-vă, voi, cei drepți! Strigați de bucurie, toți cei cu inima dreaptă!” (Psalmul 32:11)
David, tocmai ce a fost iertat, își încheie psalmul cu un strigăt de bucurie. Și oricine a simțit o vină profundă cum i-a fost îndepărtată poate înțelege de ce: iertarea păcatului aduce o libertate mai mare decât a simțit orice prizonier în momentul eliberării, chiar dacă a fost închis pe viață. Cu toate acestea, analizați cu atenție ultimul vers al lui David și veți vedea că cea mai mare bucurie a sa provine din ceva chiar mai mare decât iertarea.
Un soț iertat se bucură nu doar de absența vinovăției, ci și de prezența restaurată a soției sale. Un prieten iertat mulțumește nu doar pentru acele cuvinte: „Te iert”, ci și pentru zilele următoare de prietenie pierdută și regăsită. Iar un creștin iertat cântă nu doar despre o conștiință curată, ci și despre un Dumnezeu împăcat. Suntem „bucuroși”, spune David — în iertare, da, dar mult mai profund „în Domnul” (Psalmul 32:11).
Mărturisirea, cu alte cuvinte, este darul lui Dumnezeu pentru restabilirea relației cu Dumnezeu. Pocăința este o cale de a trece de la mizerie la curăție, calea de întoarcere acasă a risipitorului.
Dacă așa credem, atunci vom asculta fii atenți imediat la mâna lui Dumnezeu care ne îndeamnă la pocăință. Ne vom numi păcatele pe nume, cu sinceritate și fără justificare. Vom primi iertarea lui Dumnezeu și ne vom bucura de El, Dumnezeul care a condamnat păcatul nostru la cruce și care acum se bucură să îl îndepărteze de la noi.