În lumea noastră a mobilității ușoare și a opțiunilor extraordinare, viața poate părea un hol cu o sută de uși.
Alegem una dintre cele o sută de specializări după ce am ales una dintre cele o sută de școli. Apoi ne ies în cale o sută de cariere, împreună cu o sută de locuri în care am putea să locuim. Iar aceste decizii nu sunt nici măcar cele mai importante. Alegem o biserică dintre nu chiar o sută de opțiuni, ci mai multe, luăm în considerare un potențial soț dintre o sută de posibilități, acordăm prioritate prieteniilor dintre sutele de oameni pe care i-am cunoscut. Este adevărat că prieteniile, locurile de muncă și căsătoriile nu vin întotdeauna ușor (lumea noastră cunoaște mulți oameni fără loc de muncă și singuri) — totuși, pentru mulți, posibilitățile pot părea amețitor de diverse.
Într-o astfel de lume, am putea fi tentați să credem că libertatea constă în a păstra cât mai multe opțiuni deschise. Sau dacă intrăm pe o anumită ușă, am prefera să o ținem deschisă, în caz că apare ceva mai bun. Mulți intră pe o ușă doar pentru a se retrage pe hol la scurt timp după aceea, iar apoi intră pe o altă ușă doar pentru a face același lucru — de la un loc de muncă la altul, de la o biserică la alta, de la un prieten la altul. Sau, dacă am ales să ne închidem într-o cameră (să zicem, căsătorindu-ne sau având copii), s-ar putea să ne trezim iritați, imaginându-ne cum ar putea fi viața dincolo de altă ușă.
Cât de greu poate fi să credem, atunci, că în acest hol cu o sută de uși, cea mai bună și mai eliberatoare decizie pe care o putem lua este să închidem nouăzeci și nouă dintre ele. Doar atunci vom descoperi binecuvântarea de a fi legați — prin legământ, prin angajament, prin prietenie, prin fidelitate.
Legați de la început
Încă de la început, Biblia ne învață un principiu care pare paradoxal, și mai ales în zilele noastre: Legământul eliberează. Autonomia personală înrobește.
Principiul apare de îndată ce apare omul. Aproape imediat după ce este format din țărâna pământului, Adam, Adam liber și fără păcat, se găsește legat de cele mai durabile două relații din lume. Îl aude pe Creatorul său, își vede mireasa și ambelor le oferă loialitatea sa prin legământ (Geneza 2:16-17, 23-24). Astfel, el devine un adorator și un soț, legat în spirit de Dumnezeul său și în trup de soția sa. El nu este al său — în același timp, însă, el este liber.
Scurta poveste a Edenului ne oferă o privire asupra libertății paradoxale a lui Adam. Fiind legat de Dumnezeu, Adam poate că a pierdut libertatea de a se conduce singur, dar a câștigat libertatea de a se bucura de prezența lui Dumnezeu, de a reflecta caracterul lui Dumnezeu și de a-și îndeplini misiunea pentru care Dumnezeu l-a creat (Geneza 1:28; 2:9, 19). Fiind legat de Eva, el poate că a pierdut libertatea burlăciei, dar a câștigat libertatea de a fi roditor și de a se înmulți și de a trăi cu cea care era os din oasele lui. (Geneza 1:28; 2:23-24). Aici este libertatea fără amărăciune sau regret, o libertate dezgolită, dar fără rușine.
Bucuria din Eden era o bucurie a relaționării, o bucurie angajată, o bucurie în care te regăseai pierzându-te pe tine însuți. Era o bucurie care va țese o întreagă țesătură de relații, fiecare cu propriul său tip de legătură: copii, rude și vecini pe care să-i iubești ca pe tine însuți. Și într-o astfel de bucurie, avem o idee despre viața pentru care am fost creați de Dumnezeu. Așa cum peștii au nevoie de apă și păsările de aer, așa cum trenurile au nevoie de șine și mașinile de drumuri, tot așa avem nevoie de tipul de relații care ne leagă de ceilalți cu funii mult mai puternice decât confortul.
Avem nevoie de căsătorii legate prin legământ și pecetluite prin jurăminte, de copii care să învețe de la noi o fidelitate față de familie plină de bucurie, de comunități bisericești care să se simtă la fel de indivizibile ca și corpul uman, de prietenii suficient de puternice pentru a rezista opoziției și ofensei. Avem nevoie de loialitate puternică precum un copac cu rădăcini bine înfipte în pământ.
Pentru că, așa cum ne arată Adam și Eva, alternativa la o astfel de loialitate nu este libertatea, ci un tip de sclavie mult, mult mai rău — tirania autonomiei.
Marea noastră îndreptare
În timp ce îi privim pe Adam și Eva ieșind din Eden, cu rușinea care îi împresura ca niște lanțuri, vedem adevărata alegere care se află înaintea noastră: nu dacă vom fi legați, ci de ce ne vom lega. Tăind legăturile care îi legau de Dumnezeu și unul de celălalt, ei s-au încurcat într-un alt cordon ghimpat și crud. Au devenit sclavii păcatului și ai voinței proprii.
Când omenirea a căzut, am devenit „iubitori de sine” (Timotei 3:2), „urându-L pe Dumnezeu” (Romani 1:30) și, prea frecvent, utilizatori și abuzatori ai altora. Nu este de mirare, așadar, că atunci când Dumnezeu ne răscumpără, ne cheamă spre El și către alții. El începe o mare lucrare de îndreptare a sufletelor noastre concave — învățându-ne că marea noastră nevoie nu este să ne eliberăm de ceilalți, ci să ne eliberăm de devotamentul nostru înverșunat față de noi înșine.
Nu este de mirare, așadar, că Dumnezeu vorbește adesea despre răscumpărarea noastră folosind imagini ale unor legături noi și sfinte. Atunci când credem, Dumnezeu ne unește cu Fiul Său (Coloseni 3:3), ne include în poporul Său (Romani 11:17), ne face membri ai trupului lui Hristos (Efeseni 5:25), ne primește în casa Lui (Efeseni 2:19) și ne așază ca pe niște pietre vii pe zidul templului Său (1 Petru 2:5). Noi L-am părăsit pe Dumnezeu, El ne leagă din nou unii de alții acasă.
Dumnezeu știe că astfel de relații — și nu numai cu membrii bisericii, ci și cu soții, copiii, colegii și prietenii — oferă un mod de a ne elibera de sclavia noastră față de sine. Și într-adevăr, ce altceva o va face? Dacă relațiile noastre funcționează după bunul plac al nostru, atunci ce altceva ne va provoca loialitatea interioară? Oamenii, cu solicitările lor enervante și nevoile lor intruzive, sunt dușmani minunați ai tiranicului Eu. Ei vor deveni, dacă le permitem, tot atâtea ferăstraie care ne taie lanțurile lăuntrice.
Dar numai dacă le permitem. Doar dacă refuzăm să lăsăm un mic necaz să ne scoată pe ușa care ne-a condus la ele. Pentru că libertatea se găsește în legământ.
Libertatea pierdută și apoi găsită
Ce fel de libertate găsim în legământ? De mai multe feluri.
La un nivel relativ mic, găsim libertatea de a trăi în limitele unei decizii. Dumnezeu nu ne-a făcut să pășim continuu prin holurile vieții, luptându-ne iar și iar cu cele mai importante decizii — cu cine să ne întâlnim sau să ne căsătorim, ce slujbă să acceptăm, la ce biserică să ne alăturăm, unde să locuim, ce oameni să iubim. Nici nu ne-a făcut să ne întrebăm constant cum ar fi fost viața dacă am fi făcut o alegere diferită.
Cât timp, emoții și energie mentală cheltuim pe alegeri care ar fi minunat rezolvate dacă am fi mai dispuși să facem un legământ? În loc să ne întrebăm în mod repetat cum să trăim, am putea să ne apucăm să trăim cu adevărat.
Mai important, găsim libertatea unei viziuni mai largi și mai profunde, genul de viziune care apare doar în urma unei legături mai puternice între oameni. La fel cum locuitorii unui loc cunosc mult mai multe dintre adevăratele sale plăceri decât turiștii, să petrecem mult timp în anumite relații ne deschide ochii la minunății pe care altfel le-am rata. Pentru cei care au ochi să vadă, persoanele familiare nu devin plictisitoare, ci mai frumoase, în timp.
Dacă le vom permite soților și copiilor, membrilor bisericii și prietenilor să își exprime pretențiile față de noi mult după ce un turist relațional ar pleaca spre oameni noi, am putea deveni ca exploratorii din Psalmul 104 — de data aceasta urmărind nu dealurile și văile pământului, ci peisajele expansive ale sufletelor umane. S-ar putea să descoperim minuni la fel de vaste ca imaginea lui Dumnezeu.
Cel mai important, însă, este că vom descoperi libertatea de a deveni din ce în ce mai mult oamenii care Dumnezeu ne-a făcut să fim.
Frumusețea născută din loialitate
Viața fără legături poate fi lipsită de multe angajamente, de multe cereri, de multe exigențe care vin din partea relațiilor apropiate, dar adesea cu prețul incalculabil al celei mai înalte demnități umane: iubirea. „Iubește-L pe Dumnezeu” și „iubește-ți aproapele” nu sunt doar cele mai mari două porunci; ele sunt schița vieții pe deplin umane, pe deplin libere (Matei 22:37-39).
Dumnezeu ne-a făcut să fim împovărați și îndoiți de greutatea glorioasă a altor oameni. El ne-a făcut să găsim măreția în a-i sluji pe alții (Marcu 10:43), binecuvântarea în a da altora (Fapte 20:35), bucuria în a ne sacrifica pentru alții (Filipeni 2:17), adevărata viață în a muri pentru alții (Matei 16:25). El ne-a creat pentru a îndepărta ambalajul protector al unei vieți egoiste, astfel încât să putem vedea și auzi și gusta și atinge și mirosi frumusețea relațiilor obligatorii — relații care pot răni, da, dar ale căror cicatrici sunt mult mai bune decât siguranța unei firi libertine.
Chiar și în anotimpurile mai grele ale relațiilor noastre — o căsnicie cu probleme, o biserică în conflict, o prietenie nereconciliată — există o frumusețe născută din loialitate pe care nu o vom găsi în alt mod. Căci Dumnezeu dă putere celor care își îndreaptă fața spre credincioșie (Filipeni 4:13, 19). El are o rezervă infinită de iubire statornică de oferit (Exodul 34:6). Și, după cum descoperă mulți, pustiurile relaționale pot duce la un tărâm al laptelui și al mierii, unde cuplurile căsătorite râd din nou și prieteniile înfloresc din nou, iar bisericile dau din nou roadele iubirii sfinte.
Adevărat, nu orice loialitate în această lume este pe viață. Unele prietenii pălesc, iar membrii bisericii se transferă și locurile de muncă se schimbă din motive corecte. Dar cei care rămân loiali mai mult decât dorește firea lor și mai mult decât recomandă lumea, vor descoperi frumusețea uimitoare născută din loialitate, binecuvântările de nedescris ale relațiilor.