Începând cu 16 noiembrie 2023, La Mița Biciclista s-a deschis expoziția „Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat”. Organizată de asociația ARCEN cu sprijinul Fundației Humanitas Aqua Forte și al Editurii Humanitas, expoziția estre unul dintre numeroasele evenimente dedicate împlinirii a 100 de ani de la nașterea jurnalistei.
O după-amiază de sâmbătă. În fața casei La Mița Biciclista e plin de oameni care așteaptă să intre la expoziția „Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat”. Au venit toți mai devreme să aibă timp pentru câteva poze cu fațada decorată încă de Crăciun. Luminițe, brazi, acadele imense, ca-ntr-un film Halmark de Crăciun – o ultimă amăgire veselă înainte de a despacheta un trecut mult mai puțin fericit. Sunt oameni de toate vârstele. Prietene care au ieșit la o după-amiază împreună, mame cu copii adolescenți care se grăbesc să-și termine înghețata înainte de a intra (căci vremea e încă blândă la acest început de gerar), cupluri tinere care-și dau o ultimă îmbrățișare înainte de a intra în casa Miței Biciclista, ce ascunde între acești pereți istorii amoroase extravagante din perioada interbelică.
Intrăm în interiorul cochet cu influențe Art Nouveau, urcăm o scară spiralată și suntem conduși la primul cat, într-un fel de sală de așteptare. Alături un bar, o cafenea și muzică discretă. De pe un perete o fetiță cu fundă roz (așa se numește reproducerea după un portret al lui Tonitza) mă fixează cu ochii ei rotunzi. Nu știam că în curând, la un etaj mai sus, altă fetiță cu ochi rotunzi și fără fundiță mă fixează dintr-o fotografie de epocă. Este Monica Lovinescu la 4 ani.
Fetița din fotografie este unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei de limbă franceză, Ecaterina Bălăcioiu. Ar fi ocupat probabil un loc important în peisajul literaturii românești, căci nu era lipsită de daruri, dacă istoria nu ar fi trimis-o departe de țară și de mamă, devenind la Paris vocea puternică a unei națiuni reduse la tăcere de regimul totalitar. Vocea care ni s-a dat.
Intrăm în expoziție ca-ntr-o mașină a timpului pentru a o cunoaște mai mult pe Monica Lovinescu, „influencerul” unei generații, pentru că așa cum am aflat, peste 60% dintre români ascultau mesajele ei la Radio Europa Liberă, unde a lucrat din anul 1962. Fiecare cameră ne trece printr-un deceniu sau două din viața jurnalistei. Ca în sanatoriile timpului ale lui Gheorghi Gospodinov.
Așa cum declară Andreea Apostu, curatoarea expoziției, acesta este dedicată „generației părinților și generației părinților părinților, ale căror vieți au fost mutilate de regimul totalitar”, în speranța că dincolo de o memorie individuală există și o memorie colectivă, a cărei misiune este să ducă mai departe memoriile individuale.
Prima încăpere este suavă precum copilăria: chipuri de fetiță la diferite vârste, poze cu părinții și bunicii, chiar cu membrii cenaclului „Sburătorul”, în care „Monique” era cel mai tânăr și cel mai răsfățat membru, primele ei încercări literare și – foarte interesant – dedicații cu prilejul zilei de naștere din partea unor scriitori însemnați. Cine și-ar fi închipuit că un poet ermetic, precum Ion Barbu, ar scrie dedicații pentru o fetiță de câțiva anișori?
În povestea Monicăi apare pe fundal epoca interbelică, de o mare efervescență intelectuală, cu povești inedite despre scriitori și mici reconstituiri ale atmosferei din familia Lovinescu. Se prefigurează teme importante din viitorul Monicăi Lovinescu, precum relația specială cu mama – două suflete pereche – așa cum aflăm din primul text publicat de Monica la vârsta de 10 ani: „Viața mamei e împletită cu viața mea. Sufletul meu, inima mea sunt sufletul și inima ei”.
Pășim în următoarea încăpere dedicată tinereții scriitoarei, bogată în evenimente: pierderea tatălui, perioada facultății (de litere și filosofie!), cercul de intelectuali ai Monicăi, cursuri de teatru, primele iubiri, războiul, jazz, ceaiuri dansante, moda malagambistă – expresie a unei generații care vrea să-și trăiască frenetic libertatea înainte de marele îngheț.
În aceeași cameră ne este relatată și perioada pariziană din tinerețea Monicăi Lovinescu: plecarea spre lumea liberă – nu lipsită de peripeții – căsătoria cu Virgil Ierunca, prieteniile literare cu Mircea Eliade și Emil Cioran, primele încercări în teatru.
Totul este imortalizat în fotografii de epocă, afișe, manuscrise, traduceri, schițe de scenografie, reviste, care stau drept mărturie a unei perioade de adânci transformări în plan istoric și individual.
Un spațiu generos este acordat relației dintre Monica Lovinescu și mama rămasă în țară. Este reconstituită camera în care Ecaterina Bălăcioiu a trăit scriindu-i în fiecare zi fiicei plecate la Paris, până când regimul comunist a ordonat arestarea ei. Tapetul în dungi, piesele de mobilier, reconstituite după fotografii, un telefon cu disc rotativ care nu prea suna (pentru că în general convorbirile erau ascultate), rame originale cu fotografiile Monicăi și mai ales vocea gravă a acesteia, evocând-o pe mama.
Povestea evoluează spre un final tragic pentru mama Monicăi. Cele două femei refuză pactul cu Securitatea, și anume transformarea Monicăi Lovinescu în agent al Securității în schimbul eliberării mamei. Ecaterina Bălăcioiu moare în închisoare și este aruncată în groapa comună.
Scrisorile pline de tandrețe ale mamei, pagini din dosarul de la Securitate al Ecaterinei Bălăcioiu, documente care dovedesc eforturile diplomatice ale Monicăi de a-și elibera mama, scrisoarea de condoleanțe de la Mircea Eliade întregesc acest decor sumbru dominat de imaginea mamei care se sacrifică pentru fiica, născând-o „a doua oară în libertate”, cum s-a exprimat Monica Lovinescu.
Ne desprindem greu de acest loc, pentru că drama celor două femei e prea devastatoare pentru a o procesa emoțional în ritmul parcurgerii unei expoziții.
Următoarea încăpere a expoziției este dedicată anilor marcați de activitatea de la Europa Liberă. Drama personală a pierderii mamei o determină să-și dedice viața acestui țel de a face publice ororile comunismului. Convinsă că adevărul, dacă nu e rostit, moare și rămâne minciuna, Monica Lovinescu își asumă acest destin exemplar de a fi vocea românilor care nu se puteau exprima, dar de la care primea scrisori anonime la Paris.
Dincolo de documentele din epocă, scripte de emisiuni și fotografii, aceeași voce gravă inundă încăperea. Sunt puse în paralel pe de o parte vocea oficială a presei din România (un cilindru din încăpere este tapetat cu imagini din presa vremii), care incriminează activitatea postului de radio Europa Liberă, și pe de altă parte vocea disidenței românești, care denunță lipsurile de tot felul ale românilor și acțiunile teroriste ale statului român, care printre altele, ordonase atentatul la viața Monicăi Lovinescu și un atentat cu bombă la secția română a Europei Libere din München.
Un perete întreg este dedicat disidenților: Paul Goma, inginerul constructor Gheorghe Ursu, matematicianul Mihai Botez, Doina Cornea, medicul psihiatru Ion Vianu, unii dintre ei iluștri necunoscuți pentru cei mai mulți. Ei întregesc imaginea rezistenței anticomuniste, ce a acționat în țară și în diaspora. Monica Lovinescu este așadar o voce printre alte voci care denunță regimul totalitar de la București. Istoria ei individuală este grefată pe pânza mai mare a unei istorii colective.
Camera „Clandestinii” prezintă o listă lungă cu numele tuturor invitaților din emisiunile cuplului Lovinescu-Ierunca. Stăm la rând pentru a asculta măcar puțin sonoritățile vremii. În căști auzim din nou vocea Monicăi în dialog cu alte voci mari ale literaturii și culturii române. Lista nesfârșită de nume, care ocupă un perete întreg, ne ajută să ne dăm seama de activitatea intensă desfășurată de cuplul Lovinescu-Ierunca la Europa Liberă.
În aceeași cameră, două fotolii modeste și câteva obiecte personale stau drept mărturie pentru viața simplă a celor doi, dedicată exclusiv misiunii lor.
Camera despre activitatea de la Europa Liberă reprezintă momentul de turnură din viața Monicăi Lovinescu: de la tânăra de familie bună, o răsfățată a sorții, și de la fiica ce trăiește o devastatoare dramă personală până la femeia matură care își asumă cu dârzenie un destin exemplar, o misiune la nivel național și chiar internațional: aceea de a deveni o voce a poporului său oprimat, o voce care dădea frâu liber „durerii, furiei și dezgustului pe care românii le resimțeau”. Așa cum sublinia filosoful Gabriel Liiceanu, care de altfel a avut un rol determinant în inițierea proiectelor cu ocazia centenarului Monicăi Lovinescu, aceasta „a spus ceea ce mintea noastră gândea, dar nu putea rosti”. Acest rol de reprezentare al jurnalistei Monica Lovinescu justifică pe deplin titlul foarte inspirat al acestei expoziții.
Și în acest punct al expoziției vizitatorul este implicat plenar: vede, aude, află, simte și în cele din urmă admiră. Aici un chip sever, dincolo o față cu ochiul umflat după atentatul care putea să-i fie fatal.
Același paralelism dintre vocea oficială a statului român și vocea disidenței este subliniat și în bucătăria amenajată în stilul comunist al anilor ’80: omniprezenta faianță albă, ceștile de ceai, sifoanele, aragazul vechi, un pick up cu discuri și un televizor mic, „cu purici”, la care Nicolae Ceaușescu își ține discursul de „reales la al XIII-lea congres”. Însă vocea care îl contrazice de la radio este a Monicăi Lovinescu, anunțând mișcările de revoltă ce au avut loc în țările comuniste, în istoricul an 1989. De fapt, primele vești despre manifestațiile de la Timișoara au ajuns la români prin intermediul postului de radio Europa Liberă.
În sfârșit, ultima cameră este dedicată perioadei postdecembriste: Aici parcurgem cu privirea fotografiile ce surprind momentele Revoluției din Decembrie, dar și ale drumului accidentat spre libertate (spre exemplu mineriadele din 1990), fotografii de atmosferă ale unei Românii cenușii după decenii de comunism, imagini cu personalități, precum regele Mihai, care s-a întors în țară după căderea regimului comunist, bineînțeles fotografii cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca în București, și nu în ultimul rând imagini cu o Românie însetată de adevăr și de libertate, cu oameni care se înghesuie să cumpere presa liberă sau care stau la coadă, nu pentru pâine și lapte, ci pentru a cumpăra cărțile Monicăi Lovinescu. Și în această ultimă încăpere, un veritabil tabloul în imagini al României postdecembriste, încheiem simetric călătoria prin viața jurnalistei tot cu imaginea mamei, a cărei amintire a revenit puternic în ultimii ani ai Monicăi Lovinescu, caracterizați de pierderea lucidității.
Cu o dozare bine temperată între informație și emoție, prin fotografii, documente și exponate competent prezentate de curatoarea expoziției, Andreea Apostu, expoziția reușește să creeze o imagine mozaic a personalității Monicăi Lovinescu atât sub aspectul de figură militantă pentru libertatea cuvântului, dar și ca ființă fragilă, profund umană, bântuită, până la final de vinovăția pentru moartea mamei.
Fascinația pentru lumea bună din perioada interbelică („insula de timp dintre cele două mari războaie”, cum este numită în expoziție), senzaționalul și dramaticul din biografia Monicăi Lovinescu (precum fuga cu trenul la Paris, moartea în închisoare a mamei, atentatul împotriva scriitoarei) sunt bine speculate și asigură o implicare totală a publicului în poveste. Pentru cei mai tineri vizitatori, copiii născuți în libertate, expoziția e o lecție de istorie cu obiecte și povești despre două perioade antagonice din istoria României: cea mai înfloritoare și cea mai austeră epocă. Dar poate că elementul de cel mai mare impact este vocea Monicăi Lovinescu: sonoră, gravă, omniprezentă, rostind parcă maxime și verdicte, ca un oracol antic.
Scopul expoziției este neuitarea, pentru că „uitând-o pe Monica Lovinescu, suntem în pericolul de a uita valorile pentru care a luptat ea”, subliniază curatorul expoziției Edmond Niculușcă. Cei tineri trebuie să învețe, iar cei vârstnici nu trebuie să uite. De altfel, scopul declarat al expoziției este nu doar de a evoca viața unei mari figuri a disidenței române, ci și de a ne inspira pe noi cei prezenți să credem atât de puternic în valorile noastre, încât să fim gata să plătim prețul Monicăi Lovinescu pentru a le apăra. Cultura, presa românească au nevoie de astfel de figuri. În echipa postadevărului, valoarea adevărului trebuie reafirmată.
De altfel numărul mare de vizitatori de toate vârstele care au dat buzna din primele zile la expoziției, prezența constantă a publicului, care a cerut prelungirea termenului de vizitare arată cât de mare este nevoia de modele și de a recupera trecutul. Cu toate că nimic nu ne-a lăsat să înțelegem că Monica Lovinescu era o creștină practicantă, dragostea de adevăr și de dreptate și folosirea cu meșteșug a cuvântului pot să îi inspire pe cei credincioși. Și creștinii au un mesaj de transmis cu determinare și sacrificiu, dacă e nevoie. Și creștinii trebuie să fie o voce a adevărului, dreptății și a iubirii lui Dumnezeu.
În 2024 expoziția ar putea ajunge la Paris, acolo unde cuplul Lovinescu-Ierunca și-au petrecut mai bine de jumătate din viață.
Părăsim expoziția rând pe rând, dar gândurile noastre mai rămân pentru o vreme acolo. Știm despre ce vom vorbi zilele următoare când vom sta la masă cu familia sau la o cafea cu prietenii. Pentru că măsura impactului unui act cultural este dată nu doar de frumusețea exponatelor sau a conceptului expoziției (realizată în acest caz cu talent de arhitectul Atilla Kim), ci și de cât te face să stărui cu gândul asupra celor văzute și auzite și de numărul de conversații pe care le animă. De fapt, expoziția însăși este ecoul vocii care ni s-a dat.
Un articol scris de Dana Mercioniu.