La jumătatea stagiului meu de pregătire chirurgicală, suferința la care am fost martoră într-o singură noapte la Urgențe mi-a zdruncinat credința.
Eram un creștin cu numele, cu o înțelegere a lui Dumnezeu bazată mai degrabă pe sentimentalism decât pe adevărul biblic. Când paramedicii au adus în grabă trei tineri muribunzi prin ușile glisante ale departamentului de urgență, credința mea slabă s-a destrămat. Un tânăr fusese bătut cu o bâtă de baseball în timp ce fiul său de 4 ani privea; un altul fusese înjunghiat în piept; un al treilea, împușcat în cap. În fiecare caz, am luptat și nu am reușit să le salvez viețile, apoi am privit neputincios cum familiile lor se prăbușeau la pământ îndurerate.
Mai avusesem de-a face cu tragedii la Urgențe, dar nu în asemenea măsură. A doua zi dimineață, după serviciu, mă simțeam golită, ca și cum o parte din mine ar fi fost smulsă din rădăcini. Am condus două ore și m-am oprit la un pod care traversa un râu. Am încercat să mă rog, dar prin pleoapele închise am văzut doar sângele care îmi păta mănușile și ochii a trei băieți fixați în ultima lor privire. Încă mai puteam auzi țipetele mamelor lor în timp ce se prăbușeau pe podea în chinuri.
În timp ce stăteam pe acel pod, m-am luptat cu durerea. M-am luptat cu vinovăția. Și mereu și mereu, întrebarea m-a tulburat: Cum a putut un Dumnezeu bun să permită așa ceva? Cum a putut permite ca oamenii să se privească unii pe alții, să nu mai vadă nicio valoare în cel de lângă ei, iar apoi să își ia viața unul altuia cu o apăsare de trăgaci sau cu o lovitură de bâtă?
După ani de zile în care am umblat fără Isus, singurul răspuns pe care l-am putut discerne în acea zi a fost tăcerea. Am decis că Dumnezeu nu trebuie să existe și, în timp ce mă întorceam cu greu la mașină, mi-am abandonat credința pe acel pod.
Cu toate acestea, Dumnezeu nu m-a abandonat. În decurs de un an, avea să se folosească de durerea mea – chiar de nenorocirea care îmi făcuse țăndări credința fragilă – pentru a mă atrage la El.
Întrebare ce se tot repetă
Deși puțini sunt cei care întrezăresc tragediile și triumfurile din traumele lor, întrebările despre suferință și credință frământă omenirea de veacuri. Timp de secole, academicieni și laici deopotrivă s-au luptat cu „problema durerii”, după cum o exprimă C. S. Lewis. Problema, pe scurt, este cum un Dumnezeu binevoitor și atotputernic ar putea permite durerea și suferința în lumea pe care a creat-o.
Lewis însuși a scris o întreagă carte pentru a aborda această întrebare. În „Problema durerii”, el susține că durerea și suferința sunt, de fapt, compatibile cu Dumnezeul Bibliei, mai degrabă decât în contradicție cu acesta. Comentariul său include un citat celebru care m-a lovit ca un trăsnet, în urma propriilor mele lupte de credință și care continuă să mă ghideze ori de câte ori durerile dau buzna în viața mea: „Dumnezeu ne șoptește în plăcerile noastre, ne vorbește în conștiința noastră, dar ne strigă în durerea noastră: este megafonul său pentru a trezi o lume surdă”.
Problema durerii
Lewis însuși nu era străin de suferință, deoarece își pierduse părinții la o vârstă fragedă și luptase în Primul Război Mondial, iar mai târziu avea să jelească moartea prematură a soției sale. În „Problema durerii” , astfel de experiențe personale îi nuanțează scrierile și se combină cu abilitatea sa de apologet pentru a oferi o expunere amănunțită și atentă a suferinței prin prisma creștinismului.
Cu rigoare intelectuală cu care ne-a obișnuit, Lewis oferă un argument deosebit de puternic pentru suferință ca o consecință necesară a căderii. „Durerea este un rău nemascat, inconfundabil”, scrie el. „Orice om știe că ceva nu este în regulă atunci când este rănit”. Durerea și suferința sunt pedepsele pentru că am corupt ordinea creată (Geneza 3:16-19; Romani 6:23) și semnifică răzvrătirea noastră împotriva unui Dumnezeu bun și sfânt.
Și totuși, Lewis nu simplifică prea mult locul suferinței în viața creștină. În schimb, el recunoaște că Dumnezeu poate lucra și lucrează prin durere pentru binele suprem al poporului Său (Romani 8:28). Având în vedere depravarea noastră, susține Lewis, dragostea lui Dumnezeu pentru noi trebuie să fie corectivă și reparatorie (Evrei 12:6). Cu inimi ca ale noastre, a ne da ceea ce ne dorim întotdeauna ar însemna să ignorăm mustrarea necesară pentru a ne modela după chipul lui Hristos.
Zdrobirea propriilor noștri idoli
Lăsați în voia noastră, observă Lewis, suntem mulțumiți să ne lipim de păcatele noastre și să ne facem idoli din ceea ce modelăm cu mâinile noastre (Romani 1:25). „Spiritul uman nici măcar nu va încerca să renunțe la voința proprie atâta timp cât totul pare să fie bine în viața lui”, scrie el. Prin „megafonul” durerii, prin urmare, Dumnezeu ne îndeamnă să recunoaștem nevoia noastră de El, pentru binele nostru și pentru gloria Sa:
„Acum Dumnezeu, care ne-a făcut, știe ce suntem și că fericirea noastră se află în El. Cu toate acestea, noi nu o vom căuta în El atâta timp cât ne lasă orice altă resursă în care ea poate fi căutată, chiar și în mod plauzibil. Ce poate face atunci Dumnezeu în interesul nostru decât să ne facă „propria noastră viață” mai puțin plăcută și să ne îndepărteze sursele plauzibile ale unei false fericiri?”
Potrivit lui Lewis, atunci când durerea izbește viețile noastre, ea ne îndeamnă să căutăm fericirea în Dumnezeu mai degrabă decât în propria noastră autosuficiență. Ea ne trezește din surzenia spirituală, ne convinge de păcat și ne amintește că harul Său este suficient și că puterea Sa este desăvârșită în slăbiciune (2 Corinteni 12:9). Durerea, așadar, este pe deplin compatibilă cu un Dumnezeu bun, puternic și iubitor și, de fapt, vorbește despre dragostea Sa pentru noi – o dragoste care nu este nici sentimentală, nici șubredă, ci robustă și autosacrificială. O iubire atât de radicală, încât Și-a dat singurul Fiu pentru noi (Ioan 3:16).
Trezirea unei lumi surde
Deși Lewis își construiește analiza cu rațiune și logică, afirmațiile sale au un precedent biblic. După cum explică Pavel în Romani 1:18-23, dovezile existenței lui Dumnezeu ne înconjoară din abundență, dar noi ne ferim ochii de gloria Sa. Întreținem cu gelozie eroarea că suntem în întregime stăpâni și autosuficienți, că nu avem nevoie de El și că nu avem nicio datorie față de El. Facem ceea ce este corect în ochii noștri, în loc să căutăm voia și dreptatea lui Dumnezeu (Proverbe 14:12; 21:2).
Între timp, Dumnezeu știe de ce avem nevoie (Matei 6:8) și va lucra prin durerea noastră pentru a ne conduce înapoi la lumina și dragostea Sa călăuzitoare. Biblia este plină de astfel de exemple. Iona, profetul rătăcitor, a fugit de Dumnezeu și nu s-a rugat până când nu a fost închis în întunericul din burta peștelui (Iona 2:1-9). Isus a așteptat ca Lazăr să moară înainte de a călători spre casa lui, pentru a putea dezvălui mulțimii în doliu că El era Hristosul (Ioan 11:15, 40-42). Samson s-a pocăit de fărădelegile sale și i-a învins pe filisteni numai după ce Dumnezeu l-a dezbrăcat de puterea și mândria lui (Judecători 16:28-29). De-a lungul întregii Biblii, Dumnezeu lucrează prin suferință pentru a-și trezi poporul la nevoia de El.
După ce m-am îndepărtat de Dumnezeu, nu mai aveam niciun drept la speranță. Nu întrevedeam niciun sens, nicio sclipire de milă care să mă oblojească în momentele întunecate. Am văzut doar oroarea vieții, suferința omniprezentă.
Și în acel întuneric, Dumnezeu m-a trezit să privesc spre El.
Trezindu-mă la credință
Timp de un an, după acea noapte la Urgențe, trăiam ca și cum aș fi murit. Fără ca Dumnezeu să insufle lumii un scop, disperarea a pătat totul. În această stare fantomatică, trăind, dar fără nicio bucurie, mă gândeam zilnic să mă sinucid.
Apoi, în timp ce lucram la Terapie Intensivă, am fost martoră la recuperarea puțin probabilă a unui pacient, ca răspuns la rugăciune. Dacă întunericul nu m-ar fi învăluit, poate că aș fi respins evenimentul ca pe o întâmplare singulară, dar timpul petrecut în pustietate îmi pregătise sufletul pentru Dumnezeu. Călătoria mea prin durere aprinsese în mine o sete pentru El și pentru cuvântul Său.
Într-o seară, m-am târât până acasă, murdară și epuizată, după un apel de urgență, și pentru prima dată am deschis o Biblie, cu coperta ei acoperită cu un strat de praf. Am citit Romani 5:1-9, am izbucnit în lacrimi și am recitit versetele 3-5 în timp ce apusul se revărsa la orizont:
„Nu numai atât, dar ne bucurăm în suferințele noastre, știind că suferința produce răbdare, iar răbdarea produce caracter, iar caracterul produce nădejde, iar nădejdea nu ne face de rușine, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat.”
Nu numai că durerea și un Dumnezeu iubitor sunt compatibile, dar, de partea aceasta a crucii, ne putem bucura de suferințele noastre. Dumnezeu lucrează prin durerea noastră pentru a ne rafina, pentru a ne întări și pentru a ne insufla speranță. El lucrează prin ea pentru a ne atrage la El, pentru a ne trezi ca printr-un megafon și pentru a ne convinge de nevoia noastră disperată de El. El lucrează prin suferința noastră pentru că – asemenea unui tată care își îndrumă copiii spre singura cale corectă – ne iubește (Matei 7:13-14).
Dumnezeu s-a folosit de timpul pe care l-am petrecut în întuneric pentru a mă trezi la harul Său. L-a folosit pentru a-mi deschide ochii la adevărul că și propriul Său Fiu a suferit. Mântuitorul nostru ne cunoaște durerea (Evrei 4:15). El a purtat mânia Tatălui pentru noi. Iar când suntem doborâți, obosiți și striviți sub suferințele acestei lumi, El este blând și smerit și ne oferă o povară ușoară pentru sufletele noastre (Matei 11:28-30).
Sursa: Desiring God