Pericolul derivei, spirituală sau de altă natură, constă în cât de subtilă și confortabilă se poate simți această derivă. De multe ori, nici măcar nu ne dăm seama că se întâmplă.
Am crescut în afara orașului Cincinnati, Ohio, la mare distanță de orice ocean. Nici măcar nu-mi amintesc un lac în apropierea casei noastre. Cea mai mare întindere de apă ar fi putut fi iazul artificial de lângă terenul local de golf. Așa că, atunci când am văzut în sfârșit oceanul, nu aveam să-l uit vreodată. Nu mai văzusem niciodată ceva atât de mare, de viu și de înspăimântător – și totuși, eu și fratele meu mai mic puteam să ne stropim și să ne jucăm în valurile sale.
Îmi amintesc clar că, într-una din primele zile în care am mers la plajă, mi-am făcut curaj să înot puțin mai departe, și apoi puțin mai departe, plutind peste val după val, învățând cum acestea mărșăluiesc ascultător în rânduri și totuși dansează în felul lor. Și apoi, așa cum se întâmplă cu atât de mulți începători, mi-am dat seama (plin de teamă) cât de departe eram de mal. Dintr-o dată, valurile urcau mai sus și prindeau o viteză mare, trăgându-mă mai departe decât voiam să merg. Picioarele mele căutau cu disperare fundul oceanului. Brațele și picioarele mele se simțeau brusc ca niște bușteni, ca și cum ar fi luat cumva apă. Mă tot uitam de-a lungul plajei, dar nu-l vedeam pe fratele meu, pe tatăl meu, pe mama, pe nimeni. Un alt val s-a prăbușit peste capul meu.
În panică, am înotat frenetic și în curând mi-am regăsit picioarele pe uscat, dar învățasem cât de ușor și de periculos este să te îndepărtezi de țărm. Cu atât mai periculos este să ne îndepărtăm de Isus – să ne dăm seama, după săptămâni, luni sau ani, că valurile vieții ne-au dus mai departe decât ne-am așteptat vreodată.
Concentrare sau derivă
Un semn al maturității spirituale este să învățăm că niciunul dintre noi nu se îndreaptă cu repeziciune spre Hristos, nici măcar după ce L-am urmat ani sau chiar decenii. Curenții sufletului încă păcătos străbătut de valurile constante ale ispitei, încă ne trag în larg. Nu putem să plutim aievea pe loc. Fie înotăm spre Dumnezeu, fie plutim în derivă îndreptându-ne în altă direcție.
Scriitorul cărții Evrei a simțit cum păcatul din firea noastră se luptă cu dragostea pe care o avem pentru Isus. După ce a înălțat supremația Fiului în creație, în răscumpărare, în autoritate, în glorie, el scrie: „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele.” (Evrei 2:1). Cu alte cuvinte, dacă ne luăm ochii de la Hristos, ne vom găsi curând departe de El. În viața de credință, fie ne concentrăm, fie ne îndepărtăm.
Pentru cei care au auzit și au crezut imediat, valul amenința să îi tragă înapoi în ritualurile fără Hristos ale Israelului din vechiul legământ. Persecuția iudaică a făcut ca decizia de a-L urma pe Isus să fie dureroasă și costisitoare, lăsându-i pe unii dintre ei în închisoare (Evrei 13:3). Sufletele noastre pot pluti în derivă pe o linie similară. Am putea pluti în derivă pentru că oamenii pe care îi iubim Îl urăsc pe Dumnezeul pe care Îl iubim, făcând comentarii denigratoare despre convingerile noastre sau distanțându-se de noi din cauza credinței noastre. Sau am putea pluti în derivă în alte direcții, foarte diferite.
Am putea pluti în derivă în urma unui păcat nemărturisit, permițând ca o anumită poftă, amărăciune sau invidie să pună stăpânire pe noi și să ne tragă încet sufletele în nesiguranță. Am putea să ne îndepărtăm în derivă spre mondenitate, permițând încet ca afecțiunea și imaginația noastră să fie absorbite de o anumită distragere a atenției – termene limită și promovări, știri de primă pagină, triumfuri sau înfrângeri sportive, tendințe și oferte de cumpărături, controverse în social media. Am putea chiar să ne îndepărtăm din cauza unei fixații față de prieteni sau familie. Fiecare dintre acești oameni dragi este un dar al lui Dumnezeu menit să ne conducă la Dumnezeu și, totuși, cât de des devin, în schimb, dumnezei?
Am putea să ne îndepărtăm în orice fel de moduri, în orice fel de locuri. Avertismentul este că, dacă în prezent nu înotăm mai aproape de Isus, nu putem rămâne acolo unde suntem. Să vâslim pe loc nu este o opțiune. Iar mareea va alege unde mergem – dacă o lăsăm. Sufletul uman este proiectat să crească sau să scadă, să conducă sau să plutească în derivă. Așadar, știi, în momentele în care ești cuprins de o mare preocupare a sufletului și de confuzie, unde tinzi să plutești în derivă?
Mai mare decât îngerii
Oricare ar fi căile prin care sufletul nostru tinde să plutească în derivă, cum contracarăm atracția? Acordând cu atât mai multă atenție la ceea ce am auzit despre Isus. Afirmația din primul capitol al cărții Evrei, potrivit căreia El este mai mare decât îngerii, poate suna ciudat în urechile moderne (cum este în cazul meu). Nu mai suntem îngroziți de îngeri. Și astfel, argumentul este în mare parte pierdut pentru noi – nu pentru că este un argument slab, ci pentru că avem ochi mai slabi, pentru că am devenit ignoranți față de realitate. Îngerii nu s-au schimbat; noi ne-am schimbat.
Suntem indiferenți când ar trebui să rămânem fără cuvinte (și adesea rămânem fără cuvinte când ar trebui să fim indiferenți). Trecem cu privirea când ar trebui să ne plecăm cu fața la pământ. Tratăm îngerii ca fiind adorabili, dezirabili, drăgălași, cu siguranță nu minunați și terifianți. Nu așa și-ar fi imaginat îngerii evreii din primul secol. S-ar putea să nu se fi simțit confortabil să îi imprime pe haine pentru copii.
Dacă am putea vedea îngeri, am tresări și ne-am ascunde fețele. Iar Isus, ne spune Evrei, este mai înspăimântător decât un uragan, mai spectaculos decât un stâlp de foc, mai glorios chiar decât îngerii din ceruri.
Datorită a ceea ce este El
Cu totul în afara tendinței noastre de a ne abate, Isus este cu adevărat demn de toată atenția noastră. El chiar este infinit de fascinant. Când familia mea a vizitat Yellowstone, am întâlnit doi urși grizzly care se luptau jucăuș pe un câmp. Eram suficient de departe pentru a fi în deplină siguranță, dar suficient de aproape pentru a vedea totul. Încă îmi pot imagina acei uriași blănoși alergând, atacându-se unul pe altul și rostogolindu-se. Nimeni nu a trebuit să ne încurajeze să fim atenți sau să continuăm să privim. Cineva ar fi putut să fugă cu ușurință cu mașina noastră, pe care o lăsasem pornită.
În mod similar, dacă am putea arunca o privire asupra a ceea ce este cu adevărat Isus, nu ne-am mai chinui să ne concentrăm asupra Lui. De fapt, probabil că ne-ar fi greu să observăm toate lucrurile care captează și consumă atât de mult din atenția noastră acum. Când ne citim Bibliile și ne simțim mici, este ca și cum am scana cu privirea câmpul, dar nu vedem urșii. Sau putem, dar imaginile se află prea departe și sunt neclare. Atunci când încetăm să ne mai citim Bibliile, încetăm chiar să ne mai uităm pe câmp. Trecem cu mașina pe lângă ei în timp ce vizionăm vreun serial pe telefon.
Evrei 1 este o prezentare a gloriei pe care o ratăm atunci când ochii noștri se îndepărtează de câmp. Băiatul născut în Betleem este moștenitorul tuturor lucrurilor – în parte pentru că El a făcut toate lucrurile (Evrei 1:2). Acest Isus este frumusețea universului – „strălucirea slavei lui Dumnezeu” – și susține acel univers cu suflarea Sa atotputernică (Evrei 1:3). Și, deși este imaginea pură și fără pată a lui Dumnezeu, El a pășit între mânia lui Dumnezeu și dușmanii lui Dumnezeu, pentru a-i face pe dușmanii Săi frați. După ce a murit pe cruce, a dovedit că până și moartea se afla sub picioarele Sale, ridicându-se din mormânt și apoi înălțându-se într-o slavă și mai mare decât cea prin care a venit.
Și dacă ai putea să Îl vezi așa cum este acum, chiar și armatele de îngeri care mânuiesc săbii ar deveni plictisitoare pentru tine în comparație cu măreția Sa. El este întotdeauna demn de mai multă atenție și răsplătește orice atenție pe care i-o acordăm.
Datorită a ceea ce ești
Îi acordăm o atenție extrem de mare lui Isus, pentru că este demn de o astfel de atenție și pentru că știm cât de ușor ne putem îndepărta de El. „Trebuie să acordăm o atenție mult mai mare la ceea ce am auzit, ca să nu ne îndepărtăm de El.” Ne ținem ochii ațintiți asupra Lui datorită a ceea ce este El și datorită a ceea ce suntem noi – ispitiți, distrași, uneori rătăciți.
A rămâne aproape de Isus înseamnă a ne îndrepta în mod constant spre Isus. Limbajul Scripturii despre „a umbla prin credință” este o mare încurajare aici. Există momente în care trebuie să alergi (sau să înoți) din greu, dar cea mai mare parte a vieții creștine va consta în a merge cu Isus împotriva curentului, asemenea ucenicilor care au mers cu Isus în timpul slujbei Sale. Într-o epocă în care conducem, călătorim, zburăm și ne grăbim, mulți dintre noi au uitat cum să meargă cu Isus. Să ne împotrivim curentului înseamnă adesea doar să facem următorii pași – să citim următorul capitol, să ne rugăm următoarea rugăciune, să ne pregătim pentru următorul program de duminică. Pe măsură ce o facem, vom descoperi, în unele zile și în unele anotimpuri, că valurile se întorc de fapt pentru a ne fi de folos, pentru a ne ridica mai sus și a ne îndrepta în direcția corectă. Cu ajutorul Duhului, asemenea surferilor, putem, de fapt, să îmblânzim și să ne bucurăm de curenții de care ne temeam cândva.
În timp ce luptăm cu deriva din noi, nu trebuie să încercăm să ne terminăm cursa astăzi. Trebuie doar să mergem cât de departe putem, cu privirea îndreptată spre Isus.
Sursa: Desiring God, Marshall Segal